Autor Răzvan Gheorghe – PODUL-
EXCLUSIV Interviu. Cumplitul și totodată luminosul martiriu al preotului Nicolae Andreescu, unul dintre principalii susținători ai partizanilor din gruparea Arnăuțoiu. Drama familiei Andreescu, dezvăluită de inginerul Nicolae Iulian Cujbescu, fiul preotului martir.
De loc din Poienărei, comuna Corbi, părintele Nicolae Andreescu era, la începutul anilor ‘50, preot paroh la Nucșoara, unde făcea naveta cu calul, căruța sau sania. În cursul anului 1951, Andreescu a intrat în contact cu frații partizani Toma și Petre Arnăuțoiu, ulterior devenind unul dintre principalii susținători ai acestora. Îi ajuta cu alimente, îmbrăcăminte și informații. Tot el i-a pus în legătură cu părintele Ioan Constantinescu, preotul paroh din Poienărei, acesta oferindu-le fraților mai multe arme și muniții pe care învățătorul Gheorghe Popescu – odinioară căpitan pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial – le ascunsese în podul bisericii. Episodul a avut loc în noiembrie 1951.
Începând cu finalul lunii iunie a anului 1953, vânați în permanență de trupele de Securitate, partizanii conduși de Toma Arnăuțoiu își vor muta ascunzătorile pe versantul împădurit din apropierea Poienăreiului, în zona cunoscută sub numele ”Râpele cu brazi”, cel din urmă bordei fiind săpat în extremitatea nordică a acestora, în ”Râpa dracului”. De reținut că venirea partizanilor în codrii Poienăreiului s-a făcut la chemarea și la insistențele părintelui Nicolae Andreescu, acesta asigurându-i că le va acorda întreaga susținere, așa cum de altfel s-a și întâmplat. În plus, prin intermediul preotului, care mergea în mod uzual la Nucșoara, Toma și Petre țineau legătura cu părinții lor bătrâni, Laurenția și Ion ”Iancu” Arnăuțoiu. Partizanii aveau să rămână timp de cinci ani în zona ”Râpelor cu brazi”, fiind arestați în primăvara lui 1958, în fatidica dimineață de 20 mai, prin trădarea lui Grigore Poenăreanu, după 9 ani de rezistență la cel mai înalt nivel. De notat că părintele Nicolae Andreescu fusese arestat cu ceva timp înainte, în urma unei perfide înscenări securistice despre care veți afla pe larg din cele ce urmează. A fost torturat și umilit ca vai de el, însă nu a colaborat cu Securitatea, păstrându-și demnitatea până în momentul morții la zid. Să nu uităm că în Lotul Arnăuțoiu aveau să fie executați trei preoți și patru învățători alături de partizani și de ceilalți gospodari musceleni, în noaptea de 18 spre 19 iulie, la Fortul 13 Jilava, în Valea Piersicilor. Potrivit documentelor aflate la dosar, părintele Andreescu a pășit cel de-al treilea în fața pluDorindu-mi să recuperez cât mai mult din memoria și drama familiei Andreescu, am avut onoarea de a-l intervieva pe domnul inginer și profesor Nicolae Iulian Cujbescu (79 ani), care este fiul părintelui martir Nicolae Andreescu. Pentru a putea face o facultate, dânsul a fost nevoit să își schimbe numele, fiind adoptat de bunică și devenind astfel Cujbescu. Interviul mi-a fost facilitat de prietenul Bogdan Baciu, căruia îi mulțumesc și pe această cale. Vă invit să citiți și să distribuiți interviul:
Răzvan Gheorghe: Vă mulțumesc, domnule Nicolae Iulian Cujbescu, pentru disponibilitatea de a-mi acorda acest interviu. Haideți să începem cu o serie de repere personale.
Nicolae Iulian Cujbescu: Și eu vă mulțumesc pentru inițiativă. M-am născut la 16 iulie 1944, în satul Poienărei, comuna Corbi, în familia preotului Nicolae Andreescu. Pe mama o chema Maria. Am o soră mai mică cu 2 ani – Mariana. Sunt muscelean get-beget.
Răzvan Gheorghe: Peste 9 ani, începând cu finalul lui iunie 1953, partizanii din gruparea condusă de ofițerul Toma Arnăuțoiu se vor ascunde, pentru următorii 5 ani, pe versantul împădurit din apropierea satului – mai exact, în extremitatea nordică a ”Râpelor cu brazi”. În perioada aceea, aveați doar 8-13 ani. Privind retroactiv, prin ochii copilului de odinioară, ați văzut / auzit ceva vreodată, care să vă facă să bănuiți că tatăl și mama dumneavoastră se numărau printre susținătorii luptătorilor din pădure?
Nicolae Iulian Cujbescu: Primele patru clase le-am făcut aici, la școala din Poienărei. De cele mai multe ori se alcătuia o singură clasă de 10-11 copii, cu un singur învățător, maxim doi, și-apoi se continua în formula asta pe durata întregului ciclu primar. Când să trec în clasa a V-a, tata a insistat să mă înscrie la un liceu din Curtea de Argeș, urmând să termin acolo ciclul al II-lea. De-acum eram mare, aveam 13 ani, iar bănuiala mea e că tata m-a trimis la Curtea de Argeș tocmai ca să nu văd, să nu aud ceva și să mă apuc să pun întrebări. Desigur că el s-a gândit și la viitorul meu, or la Curtea de Argeș se făcea mai multă școală decât la Poienărei, asta e adevărat. Întotdeauna mi-am dat silința la învățătură, fiind printre cei mai buni din clasă, așa că nu mi-a fost greu la liceu. Mă simțeam în elementul meu, chiar dacă acum eram departe de casă.
La Poienărei veneam de două-trei ori pe an – de Crăciun, de Paști și în vacanța de vară. Distanța era considerabilă, uneori ajungeam cu rata, dacă mai circula, alteori venea tata cu sania și mă lua. Familia locuia la Poienărei dar tata era preot paroh în Nucșoara. Acolo a intrat în contact cu frații Toma și Petre Arnăuțoiu, cred că în 1951, și i-a ajutat cu tot ce a putut: îmbrăcăminte, alimente și informații. Anticomunist convins, până la urmă i-a adus aici, în zona Poienăreiului. Să știți că așa au ajuns partizanii prin părțile noastre – la inițiativa lui.
Tata făcea naveta la Nucșoara cu calul, căruța sau cu sania, iar când rămânea acolo, avea gazdă pe la niște neamuri de-ale noastre. Verile obișnuiam să mă duc să stau cu el la Nucșoara, sau în perioada Paștilor, că eram în vacanță și puteam rămâne mai mult. Am amintiri frumoase de acolo. Știam că partizanii existau – satele vuiau despre asta –, știam că autoritățile îi vânau, însă nici prin cap nu mi-a trecut că părinții mei ar avea vreo legătură cu ei. Acum însă, gândind cu mintea adultului, cred că unele aspecte ar fi trebuit să mă pună pe gânduri. Oarece semne au fost.
Răzvan Gheorghe: Mai exact, la ce semne vă referiți? Dezvoltați, vă rog.
Nicolae Iulian Cujbescu: La un moment dat – cred că asta se-ntâmpla prin ‘56, când era criză alimentară –, țin minte că tata a adus acasă un ditamai cubul de halva. Parcă-l văd și acum… era enorm. Îl sorbeam din ochi și tare mă mai bucuram în sinea mea, pentru că îmi plăcea mult halvaua. Și acum îmi place. Porționam cubul în cap, socotind cât timp îmi va ajunge să mănânc din el. Peste numai două zile însă, am descoperit că nu mai rămăsese decât o bucățică. Vă dați seama că nu mi-am pus cine știe ce întrebări. Mi-am zis, mă, cine știe, a dat-o tata cuiva, o fi avut oameni la lucru. După ani și ani, am privit cu alți ochi acest episod. Cred că halvaua le era destinată partizanilor lui Toma Arnăuțoiu. Îmi aduc aminte că, în anii aceia, dispăreau din casă și alte alimente, însă niciodată n-am dat atenție acestor situații. Eram doar un copil, mă preocupau doar școala și joaca.
Răzvan Gheorghe: Vă mărturisesc că mi s-a făcut pielea de găină. Este foarte probabil ca halvaua despre care dumneavoastră vă amintiți că a dispărut în mod subit, cândva în cursul anului 1956, să fie aceeași halva la care făcea referire partizanul Toma Arnăuțoiu, într-un proces verbal de anchetă datat 7 ianuarie 1959. Iată ce relata acesta:
”La sfârșitul lunii decembrie 1956, i-am trimis pe Arnăuțoiu Petre și pe Jubleanu Constantin cu un pachet la Marinca Chirca, pentru părinții mei. În acest pachet le trimiteam două cojoace, niște miere, două pachete cu halva, 1-2 kilograme făină albă, niște ciorapi, o bucată cașcaval și suma de 300 lei.
În biletul pe care l-am trimis odată cu pachetul, scriam părinților mei că mierea o am de la preotul Constantinescu Ion, iar obiectele de la diferitele elemente cu care aveam legătură. Aceste obiecte și biletul au fost predate părinților mei de către Marinca Chirca și ne-a comunicat că s-au bucurat când au primit pachetul și biletul”.
Anul coincide – e vorba de sfârșitul lui decembrie 1956. Dumneavoastră vă găseați acasă în acea perioadă, sunt sigur, fiindcă era vacanța de iarnă. Toma Arnăuțoiu relatează că mierea i-a fost oferită de preotul Ion Constantinescu – preotul paroh din Poienărei, om de încredere al partizanilor, prieten și colaborator apropiat al tatălui dumneavoastră –, ulterior precizând că restul obiectelor / produselor enumerate au fost primite de la diverși alți susținători ai grupării. Printre principalii oameni de încredere se număra și tatăl dumneavoastră, Nicolae Andreescu, preot paroh în Nucșoara. Așadar, cel mai probabil, vorbim despre aceeași halva.
Pe de altă parte, e cunoscut că frații Toma și Petre Arnăuțoiu obișnuiau să-și ajute pe cât posibil părinții bătrâni (Laurenția și Ion ”Iancu” Arnăuțoiu), grav bolnavi și veniți după o primă perioadă de întemnițare, cărora le trimiteau pe ascuns, prin intermediul oamenilor de legătură, alimente, îmbrăcăminte și bani. Terorizați de Securitate și cu întreaga avere confiscată, bătrânii se zbăteau să supraviețuiască de pe-o zi pe alta. La un moment dat, Toma i-a trimis tatălui său și un inel de aur, pentru a-și pune dantura (ceea ce nu s-a mai întâmplat, având în vedere apropiata arestare a tuturor).
Nicolae Iulian Cujbescu: Nu știam despre acest proces verbal de anchetă. Da, sunt convins că vorbim despre aceeași halva. Mai erau și alte chestii. Țin minte că, într-o zi, a trecut pe la noi Lucrețiu, milițianul de la post – asta se întâmpla prin ‘55-‘56, nu mai rețin exact. Stătea de vorbă cu taică-meu în curte, parcă-i văd. Copil fiind, îmi părea că erau amici, însă milițianul – care ne trecea rareori pragul – își făcea treaba. Lucrețiu își sprijinise pușca de ceva. La un moment dat, curios, am luat-o în mână, zicând:
– Am și eu o pușcă! E cam tot atât de mare.
Milițianul a tresărit, m-a chemat mai aproape și mi-a spus, îngustându-și ochii:
– I-auzi, ai și tu o pușcă? Ia arată-mi-o și mie.
Adevărul e că aveam. Îmi făcusem un ditamai pușcociul de lemn cu zgârci, cum obișnuiau să-și facă și ceilalți copii din sat. Era din lemn de soc. Noroc că l-am găsit și i l-am arătat, că altfel cine știe ce se mai întâmpla… Când am mai crescut, mi-am dat seama că, inițial, milițianul suspectase că mă luase gura pe dinainte și că vorbeam despre o armă reală pe care tata o ținea dosită prin gospodărie. Posesia de arme era interzisă, făceai pușcărie pentru așa ceva. Oare ce o fi fost în sufletul tatălui meu, care în acea perioadă se întâlnea în mod uzual cu partizanii, probabil fiind deja bănuit de asta, când m-a auzit vorbind cu milițianul despre o pușcă? S-o fi temut că auzisem, că văzusem ceva… că poate știam despre vreo armă pe care o ascunsese în ogradă sau pe care o dăduse partizanilor? Nu voi afla niciodată.
Tata știa destule despre armele partizanilor. Bunăoară, în 1951, el le făcuse legătura fraților Arnăuțoiu cu preotul paroh din Poienărei, cu părintele Ioan Constantinescu, pentru că acesta să le dea niște arme și muniții ascunse în podul vechii biserici. Tata i-a spus lui Constantinescu despre partizani și despre nevoile lor, ulterior acesta devenind unul dintre cei mai importanți susținători ai grupării. Puțini mai știu în zilele noastre că acele arme din pod aparținuseră învățătorului Gheorghe Popescu – și el va fi executat în cadrul lotului ”Arnăuțoiu”. Pe vremea războiului, Popescu fusese căpitan și se întorsese cu niște armament pe care, în a doua parte a anilor ‘40, când riscai pușcăria pentru deținere, l-a ascuns în podul bisericii. Popescu mai fusese arestat o dată, iar după lichidarea grupării Arnăuțoiu avea să fie arestat din nou, împreună cu soția, Marina, și cu fiul Gheorghe, ultimii doi fiind condamnați la ani grei de închisoare politică.
Răzvan Gheorghe: Ce amintiri v-au rămas din primăvara și vara anului 1958? Pe-atunci aveați 14 ani. Frații Arnăuțoiu au fost arestați la 20 mai, în aceeași zi fatidică fiind reținută și Maria Plop, în ”Râpele cu brazi”, în timp ce ”Tică” Jubleanu avea să moară eroic în schimbul de focuri cu trupele de Securitate. Ce vă amintiți din acea perioadă?
Nicolae Iulian Cujbescu: Terminasem clasa a VII-a la liceul din Curtea de Argeș. Pe la finalul primăverii, în perioada în care i-au arestat pe partizani, dădeam examen de admitere pentru trecerea în clasa a VIII-a, că așa era în anii ăia. Am așteptat să se afișeze rezultatele, am văzut că luasem examenul printre primii și-am pornit spre Poienărei, bucuros că începeam vacanța de vară. Nu mai ajunsesem acasă de ceva timp, nu știam noutățile. Acolo le-am găsit doar pe bunica și pe sora mea.
Răzvan Gheorghe: Securiștii îl arestaseră pe tatăl dumneavoastră cu ceva timp înaintea arestării fraților Arnăuțoiu. Se folosiseră de o înscenare, astfel încât familia să nu bănuiască nimic.
Nicolae Iulian Cujbescu: Da, puseseră la cale o înscenare. Securiștii aflaseră că tata era unul dintre principalii susținători ai partizanilor, așa că voiau să-l scoată din zonă și să-l interogheze, cu scopul de a-l zdrobi. Au decis să facă asta în secret, fără a da motive de suspiciune, tocmai pentru că luptătorii din pădure să nu prindă de veste și să nu-și schimbe locația. Drept urmare, securiștii au solicitat Departamentului Cultelor de la București să aleagă câțiva preoți pe care, vezi Doamne, să-i trimită în misionarism prin Moldova ca să combată secta stilismului. Evident, l-au indicat pe tata, fiindcă el era ținta, restul nu contau. Și a plecat. Întreaga familie știa că era dus în Moldova cu treabă, trimis de Biserică, nimeni nu suspecta altceva. Nu avea să se mai întoarcă niciodată. Undeva pe drum, securiștii l-au arestat și l-au dus la București, unde l-au supus interogatoriilor și presiunilor.
Răzvan Gheorghe: Potrivit proceselor verbale de anchetă, deși l-au chinuit și l-au umilit în fel și chip, securiștii n-au reușit să scoată nimic de la tatăl dumneavoastră în primele șapte zile. Totuși unele informații aveau să le afle de la turnătorii pe care i-au băgat cu el în celulă, bietul preot nerealizând adevărata amploare a angrenajului monstruos ce îl înghițise pentru totdeauna. Oricum, la fel ca toți ceilalți susținători ai partizanilor, părintele Nicolae Andreescu nu a știut niciodată locația exactă a bordeiului săpat în ”Râpele cu brazi”. Avea să treacă prin suplicii de neimaginat. L-au zdrobit și l-au martirizat, însă nimic din ce a spus sub tortură nu a dus la arestarea partizanilor – să reținem acest aspect. Într-un document de la dosar, securiștii precizau următoarele: ”În ultima perioadă a anchetei s-a ajuns la concluzia că preotul Andreescu Nicolae nu poate fi recrutat, întrucât există pericolul ca, dându-i-se drumul, acesta să trădeze și să fugă în bandă”.
