„Aici, pãmântul s-a scurtat de-o șchioapã
Și timpul scos din lume e pustiu.
Eu sînt acel ce s-a trezit în groapã
Și nu-și aduce-aminte c-a fost viu.
Pe fresca plãzmuirilor din viațã
un braț nemilostiv a tras cu var;
nici chipuri, nici culori nu-mi trec prin fațã
doar albul aiurit și mortuar.
Și parc-ating augusta veșnicie,
zãcând adânc în golul absolut.
O zi se scurge lungã cât o mie,
dar zece mii s-au scurs cât un minut!
Sãrmane suflet, meșter pe ruine,
ce-a mai rãmas din tot ce-ai fãurit?
Nu prețuiesc nici cât un mãrãcine
Și-atât sunt viu, cât știu cã n-am murit.
Nãdejdea însãși, suptã de-ndoialã,
o tot chitesc și iarãși o desfac;
e ca o jerbã artificialã
cu verdele uscat și dat cu lac.”
De poetul Constant Tonegaru m-am îndrăgostit iremediabil, în 1988, când profesorul Ovidiu Răureanu, cu care mă pregăteam la gramatică pentru facultate, mi-a povestit despre el.
Îl cunoscuse în perioada interbelică, erau buni prieteni și frecventau aceleași locuri și cenacluri literare. Până când, au venit comuniștii la putere și l-au aruncat în temniță, așa cum au făcut cu mii de intelectuali români. De ce l-au închis? Citiți mai jos!
„În 1945 fondează cu ajutorul Crucii Roșii Internaționale (alături de Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu, Pavel Chihaia, Iordan Chimet, Dinu Pillat și Părintele Barral, secretar al Nunțiaturii Catolice și traducător al lui Eminescu în franceză) asociația „Mihai Eminescu” pentru ajutorarea intelectualilor persecutați de noul regim.
În 1948, îl întâlnește întâmplător pe poetul năsăudean Teohar Mihadaș, află că a fost epurat din învățământ și îi dă un pachet de ajutoare. Întors la Bistrița, Mihadaș împarte darurile cu alți intelectuali dintre care unul având legături cu rezistența din munți. Arestarea acestuia, atrage după sine arestarea tuturor, inclusiv arestarea lui Tonegaru care nu știa unde au ajuns ajutoarele.
Este învinuit de „uneltire contra ordinei sociale și a securității poporului” și condamnat la 2 ani, pe care îi petrece în mare parte în izolare („vă facem cunoscut că din cauza purtării și atitudinii sale în penitenciar îl veți izola de restul deținuților pe deținutul Tonegaru Constantin” se spune într-o adresă a Securității către Direcția Penitenciarului Aiud).
Este eliberat cu șase luni întârziere, grav bolnav și moare peste alte trei luni, când o așchie din oasele frânte în timpul torturilor îi ajunge în inimă. Avea 33 de ani.
Caz rarisim în regimul penitenciar comunist, în pofida torturilor, Constant Tonegaru nu mărturisise numele nici unui alt membru al asociației „Mihai Eminescu” care – cel puțin cu acest prilej – nu sunt arestați.”
Sursa: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței
https://www.memorialsighet.ro/
„Constant Tonegaru a fost fiul ofițerului de marină, avocatului și publicistului gălățean Constantin Tonegaro și nepotul procurorului general al Curții de Apel din Galați, Daniel Zorilă. Bunica din partea mamei, născută Hangiof, se trăgea dintr-o familie înstărită a Galațiului, care deținea printre altele și hotelul Metropol. Poetul a făcut parte din „generația pierdută” a scriitorilor care nu au reușit să se afirme pe deplin, destinul literar fiindu-le întrerupt de instaurarea regimului comunist. Propulsat în lumea literară de Vladimir Streinu și de prietenul său Barbu Cioculescu, a fost remarcat și amintit de toți marii critici literari care s-au aplecat asupra operei sale.
În perioada 1945-1949 a făcut parte, alături de Vladimir Streinu, scriitorul gălățean Iordan Chimet, Pavel Chihaia și L. Barral (secretarul Nunțiaturii Papale din București), din Asociația „Mihai Eminescu”, organizație clandestină de apărare a culturii, rețea de salvare a elitelor intelectualității românești.
