Holul lung ce ducea de la intrarea de pe Calea Griviței la peronul central era împărțit pe toată lungimea lui cu niște panouri bine realizate. Alternau fotografii și desene punctând activitatea CFR-ului, cu niște caricaturi enorme, foarte bine lucrate, despre obiceiuri nenorocite ale călătorilor. Trecând de acest hol, dădeai de sala de așteptare clasa a doua. Înăuntrul ei, pe bănci incomode de lemn, călătorii încercau să se întindă pe cât puteau. Erau de obicei oameni necăjiți, siliți să aștepte ore bune pentru a schimba un tren cu altul. Sala era ticsită cu papornițe de tot felul, cu păsăret domestic captiv în legături de sfoară, cu copilași plângăcioși și mucoși, cu fel de fel de personaje dubioase, imposibil de descris. Ca să poți folosi sala, trebuia să plătești 5 lei de persoană și să ai un bilet valid de călătorie, clasa a doua. Mergând mai departe înspre peroane, puteai vedea un restaurant amărât, un WC public de unde ieșea un miros scandalos și multe standuri urâte cu ziare și reviste. Ajunși în holul central, în dreptul faimosul ghișeu de informații, aglomerarea de oameni grăbiți te făcea să eviți să le stai în drum, riscai să fii luat pe sus și dus la vreun tren. Coada la ghișeu era impresionantă, ea se ondula bizar printre bagaje și mergea repede. Înauntru era o tanti grăsunică care își sprijinea tâmpla pe palmă și care răspundea distrasă la întrebări existențiale de genul:
— Fiți amabilă, cum ajung în seara asta în Pițigaia de Argeș?
Grăsunica ofta discret, deschidea un Mersul trenurilor obosit (exemplar de serviciu), și răspundea prin fereastră, cu un glas nazal (nici vorbă de microfon sau difuzor):
— Ai la 14:30 accelerat până la Golești, ajungi la 16:57, apoi la 18:33 te sui în personalul 2334, te dai jos la Ciumești și iei o ocazie.:
— Păi și eu ce fac în Golești două ore? Nu mai bine iau o ocazie de-acolo?
— Ia o ocazie de-acolo.
— Sau să iau RATA?
— Ia RATA.
— Păi da, da’ rata nu mă duce chiar la Pițigaia, mă duce hăt la Stâlpeni!
— Următorul!
De grinzile tavanului, pe întinsul întregii gări, erau atârnate lozinci roșii cu mesaje comuniste entuziaste: „Trăiască Partidul Comunist Român!”; „Proletari din toate țările, uniți-vă!”; „Trăiască și să înflorească scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România!”, dar și panouri desenate expert cu îndemnuri fără noimă de genul „Să protejăm vânatul, podoabă a pădurilor și câmpiilor noastre!”, sau „Nu consumați băuturi alcoolice în timpul lucrului, pericol de accidente!”. Din când în când, prin marile megafoane ca niște oale, o voce de femeie supărată citea robotic anunțuri legate de plecări sau sosiri. Vizavi de ghișeu vedeai trenurile trase pe linii, marcate cu tăblițe explicative montate manual în capătul peroanelor. Frumos era că unele dintre locomotive erau încă pe aburi, din cele vechi, amintind de secolul trecut. Altele erau hidraulice, oftând cu putere când ajungeau, leșinate, la destinație. Erau și electrice, noi-nouțe, de la ferestrele cărora mecanici îngâmfați dădeau senzația că privesc muritorii de rând cu compasiune și înțelegere.
Printre călători, circulau bezmetice carturi electrice cu remorci pline de marfă, snopi de ziare și bagaje, conduse cu măiestrie de ceferiști plini de ei. Ca să-și facă loc, urlau brusc „Párdon!”, speriind damele mai sensibile, care se răcoreau înjurând discret și scuipând în sân.
Cel mai fascinant era totuși să privești oamenii. O faună pestriță, multicoloră. Domni dichisiți, în costume deschise de vară, fluturând batiste imaculate, doamne aranjate cu gust, purtând mici buchete de flori primite la sosirea trenului, tovarăși propagandiști responsabili de soarta țării, țărani speriați cărând la greu cobilițe sau papornițe, muncitori mizeri, copii agitați, călători mereu grăbiți, șmecherași de cartier cu gânduri incerte, vânzători de ziare gălăgioși, lustragii care se rugau de tine insistent să-ți dea lustru, dar se uitau doar la pantofii tăi și mulți, mulți cerșetori, stând în șezut sprijiniți de pereți, dezvăluind obraznic infirmități dureroase la vedere. Gara părea, în acele vremuri, un fel de grădină zoologică, un soi de societate pe scurt, o expoziție rezumativă a unui oraș în continuă frământare.
Autor: prof. Răzvan Georgescu
Profesor la UNATC I. L. Caragiale, Muzician la Filarmonica „George Enescu”, a studiat la Hochschule für Musik und Theater München – University of Music Munich, la Universitatea Nationala de Muzica din București, Canto Clasic la San Francisco Conservatory of Music, a învățat la Liceul de muzica George Enescu.
