Lucrez, de ceva timp, la finalizarea unui interviu-carte (”Nunta partizanului cu moartea”), volum al cărui protagonist este luminosul domn Nicolae Ciurică (92 ani), ultimul partizan anticomunist în viață.
De la 16 la 18 ani, tânărul Ciurică i-a ajutat cu alimente, hrană și informații pe partizanii bănățeni din organizația colonelului Ion Uță, cea mai ofensivă grupare armată anticomunistă din România. În iulie 1950, Ciurică s-a alăturat cu arma în mână grupării, participând la numeroase încleștări sângeroase cu trupele de Securitate, Miliție și Armată. Va scăpa din nu mai puțin de 8 împresurări securistice, vor muri martiri lângă el.
Tânărul va fi arestat prin trădare, în noaptea de 21 spre 22 aprilie 1954 (se-ntâmpla în Săptămâna Mare, în anul acela Paștele cădea pe 25 aprilie). Va fi torturat abominabil, însă Nicolae Ciurică nu și-a trădat frații de arme și susținătorii, trecând prin chinuri ca unul fără de carne. Avea să fie condamnat la 25 de ani de închisoare din care a executat 10, până la decretul din ‘64. La proces, Securitatea solicitase condamnarea lui la moarte. Nu doar domnul Nicolae Ciurică, ci întreaga sa familie avea să fie hărțuită și supravegheată drastic de Securitate până în decembrie 1989.
În cele ce urmează, vă voi prezenta o serie de fragmente din volumul ”Nunta partizanului cu moartea”, fragmente ce zugrăvesc cutremurătoarea slujbă de Înviere organizată de 48 de preoți deținuți, cu prilejul Paștelui din 1955, în străfundurile minelor de plumb ale bestialului lagăr de exterminare de la Baia Sprie. Vorbim despre o Înviere în iad.
”Adevărat îți spun, nici dacă aș fi fost în libertate n-aș fi sărbătorit un Paște mai frumos! Adâncimea trăirii a fost irepetabilă. Cu toții speram să înviem dincolo de gratii, la fel ca Domnul nostru Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Da, măi băiatule, fiindcă pușcăria politică era un fel de moarte, o trecere prin iad”, mi-a explicat domnul Nicolae Ciurică, probabil ultimul martor în viață a acestui episod fabulos.
Vă invit să citiți și să distribuiți mărturiile sale:
”Paradoxal, în acest lagăr al groazei am trăit și cel mai înălțător moment din întreaga perioadă a detenției. Mă refer la noaptea de Înviere a Paștelui din 1955. S-a întâmplat să lucrez în schimbul de noapte. Când am coborât în galerii ni s-a transmis din om în om ca până la miezul nopții să ne adunăm, toți cei 400 care eram în acel schimb, tocmai la abatajul 12, în măruntaiele pământului. Acolo galeria se lărgea și semăna cu o sală.
Ne-am făurit clopote din bucățile de metal desprinse de pe frezele pentru rocă, pe care le-am înșirat de-a lungul unei funii. Lovite cu o tijă metalică, dangătul lor, amplificat de ecoul hăuitor al galeriilor, ne-a cutremurat până în cele mai ascunse unghere ale sufletelor. Clopotele adâncurilor, acompaniate de cântecul sfredelelor de perforat, care adânceau vibrațiile ecoului, au dat semnalul pentru începerea slujbei. În mijloc se înălța o cruce uriașă confecționată din traverse de lemn. Preoții au început să cânte slujba pe mai multe voci, atmosfera era divină. Vinul pentru împărtășanie provenea din marmelada lăsată la fermentat, în unele dimineți ni se dădea câte o bucățică. Dintr-odată a răsunat chemarea preoților:
