Decorat de împăratul Franz Iosef, certat de Ceaușeasca
La data când am realizat acest interviu, ing. Emil Wagner avea 106 ani. Mucalit, prietenos, deschis, luminos. O minune de om cu care să stai la discuții o săptămână încheiată, să râzi sau să te revolți. Un om care a trecut prin cele două Războaie Mondiale, a îndurat frig, foame și umilințe. Un om.
Emil Wagner a fost primul inginer ceramist din România. A proiectat fabrici de țiglă și teracotă, a construit sute de acoperișuri, a făcut sobe. A cunoscut multe personalități, le-a reparat acoperișurile sub care-și adăposteau celebritatea și tristețile. Îi păstra o amintire duioasă bunicii lui, care era rudă cu Richard Wagner, compozitorul.
În ziua în care am stat de vorbă, Emil Wagner mi-a povestit despre împăratul Franz Iosef, despre generalul Antonescu, Hitler, Zelea-Codreanu, Gheorghiu-Dej, Ceaușescu sau Iliescu.
În cei 106 ani prin care a trecut pășind încrezător, Emil Wagner a avut prilejul să-i întâlnească pe toți. Poate că de aceea nici nu se dă în lături, în manieră personală, plină de farmec și umor, să cocheteze cu istoria.
Timp de 81 de ani a fost membru al aceluiași partid: PNȚ. Pentru el a stat în închisori și a îndurat tot felul de umilințe. Acum, partidul l-a dezamăgit profund. Om practic, și-a format Partidul Popular Creștin. Împreună cu Vasile Lupu și Cătălin Chiriță. Bașca rudele. Dacă nu-i rost de locuri în Parlament, măcar la sediu să fie agitație.
Și legionarii aveau câte ceva de măcinat
Multe file de istorie contemporană s-au scris sub ochii lui Emil Wagner. De aici vine, probabil, și dezinvoltura cu care își deapănă amintirile, cu un pronunțat simț al proprietății asupra evenimentelor. Încă din 1917, Emil Wagner a devenit membru al Partidului Național din Transilvania. „Pe Corneliu Coposu eu l-am cooptat în PNȚ prin 1933, și peste trei ani era deja președintele tineretului țărănist”, își amintește el.
„În 45 ne-am apucat să manifestăm împotriva comuniștilor. Ne-am ales cu arestări și cu morți. Tot au pus mâna pe putere, că deja rușii erau aici…”
Fostul inginer ceramist a suferit mult, dar nu se plânge de nimic. Deportat în Siberia, a fugit înapoi în țară, doar cu schiurile în picioare.
L-a cunoscut și pe Corneliu-Zelea Codreanu, i-a placat un perete întreg cu plăci de teracotă. Nu i-a împărtășit niciodată ideile dar, după părerea lui, Căpitanul era un om frumos și inteligent. Emil Wagner e convins că tot răul legiunii a pornit de la Horia Sima și Moța, altfel, printre „arhangheli” mai erau și băieți de treabă. „Hitler a fost un cretin. Un dement. Și toți cei care l-au urmat. Era în regiment un locotenent legionar, Stănculescu îl chema. M-a rugat să vin cu el la o ședință de-a legiunii, la Târgu-Neamț. M-a dus, din curiozitate. Acolo era și Codreanu. Toți țăranii adunați aveau boală pe un ovrei, stăpânul unei mori de măcinat. Ar fi vrut să-i dea foc. A ascultat Codreanu. La urmă, s-a ridicat și a zis: Camarazi! Dacă incendiați moara ovreiului, voi unde mai măcinați grâul? De ce nu vă gândiți?”
De frica șobolanilor, devine locotenent și e decorat
Își mai trage sufletul și privește spre mine ca-ntr-o oglindă. Zâmbește unui gând necunoscut și tace. Dintr-un tablou mare, cu ramă din lemn, ciugulită de vreme, ne aprobă semeț un Emil Wagner de acum 70 -80 de ani. E liniște în casă și cald. Timpul a stat în loc.
Inginerul își amintește că cea mai frumoasă amintire a lui este de pe vremea împăratului Franz Iosef care l-a decorat în Primul Război Mondial. Două luni făcuse instrucția la Sibiu, sub comanda lui Iuliu Maniu care era comandant de baterie. Apoi a ajuns pe frontul italian. Regimentul 41 de infanterie austriac, din care făcea parte și el, a pierdut steagul la Fiume. Emil era cercetaș pe bicicletă. Nu-i era frică de război, cât îi era de șobolanii mari cât o vulpe. Săreau la picioare și mușcau. Într-o zi, l-au atacat și, ca să scape de ei, a pedalat la inamic. „În loc să mă întorc la regimentul meu, am fugit în altă parte. Fără să-mi dau seama. Eram disperat din cauza șobolanilor. M-am trezit într-un sat italienesc, lângă Piave. Hait! mi-am zis. Ce mă fac? Dacă mă prind italienii? Dar acolo era un neamț care și-a dat seama că am greșit drumul. M-a văzut îmbrăcat în uniforma de soldat austriac și m-a băgat la el în curte. Ce cauți, mă, aici? Vrei să te omoare macaronarii?, m-a întrebat. I-am explicat treaba cu șobolanii.”
Pe neamț îl chema Johan Schmidt. I-a dat lui Emil să mănânce și și-a văzut de treburile lui prin gospodărie. Seara, Emil a zărit drapelul regimentului 41 înfipt într-un gard din vecini. Fusese capturat de italieni. Nu s-a putut stăpâni: „Ia să iau eu steagul! Și odată am sărit peste uluci și dus am fost, în noaptea aia. Nimeni nu m-a simțit. Domnul colonel, când m-a văzut, să facă apoplexie. Nu se mai pomenise așa ceva. Bravo, mă!, mi-a zis. O să ajungă vestea la urechile împăratului.” Și a ajuns. După două spătămâni, Franz Iosef m-a decorat cu mâna lui imperială. La Viena. Direct la Palatul Regal. Am venit în război soldat și am plecat locotenent. Aveam același grad cu Maniu. Când am ajuns la Kosovo, am făcut o poză cu el ca amintire.”
Cu Antonescu, pe timp de război
La început, mareșalul Ion Antonescu i-a fost client. Avea o casă mare, care trebuia renovată. Când s-a stricat acoperișul de la vila din Predeal, tot pe Wagner l-a chemat ca să-l repare. La Corbeanca, la fel.
Antonescu era un om foarte aspru. Un militar adevărat care, să-l fi picat cu ceară, nu-și călca cuvântul dat. „Maria Antonescu, soția lui, îmi zicea pe nume. Ținea la mine, era sufletistă. Bazându-mă pe relația asta, m-am dus la ei într-o zi. Am rugat-o să mă ajute într-o chestiune. Aveam un frate încorporat la jandarmi și nu voiam să facă trei ani, c-așa era pe atunci. Doamna i-a spus, dar Antonescu nici n-a vrut să audă. Pe vremea aia, era subșeful statului major. Corect om, dar sever!”
Când a început și cel de-al Doilea Război Mondial, Emil Wagner a fost mobilizat pe loc. Într-o zi, mareșalul Antonescu a făcut o vizită la unitate. Preocupat cu alte treburi, Emil n-a observat că Antonescu a trecut pe lângă el. Și nu l-a salutat. Avea să-l coste mult această scăpare. „Șefii domeniilor militare m-au chemat și mi-au zis: Emile, ai rupt cuiul! Antonescu te trimite pe front în Basarabia. Cică nu l-ai salutat. Te-a ținut minte!” Locotenetul Emil Wagner nu s-a speriat. Credea că-i o greșeală, și s-a dus la general ca să-i vorbească. „Ajung la ei, pe seară. Zic: Domnule Antonescu, uite așa, așa, așa… Îi povestesc. M-a privit în ochi. Nu se poate, Emile! Și a intrat într-o cameră. Nevastă-sa, repede, după el. A ieșit toată numai lacrimi. Nu vrea și nu vrea, Emile, ce să-i fac?”
Wagner s-a întors acasă, și-a anunțat soția, și și-a făcut bagajul. Nu se putea împotrivi. Ordinul e ordin, nu se discută. Dimineața, așteptând trenul în Gara de Nord locotenentul s-a întâlnit cu un prieten, Puiu Stavrescu, fost colonel, retrogradat între timp. Și el mergea la Sărata, în linia intâi. „I-am zis lui Puiu: dumneata ești tânăr, ai patru copii acasă. Și eu am doi. Sunt sătul de războaie, c-am mai făcut unul. Ori cu noi, ori fără noi, tot îl pierdem. Ia să ne vedem de treabă și, de-om cădea în aceeași grupă, să stăm împreună. Așa o să supraviețuim. Unde trage artileria, cade bomba și se face o groapă mare, nu? Noi ne băgăm în ea, domle! Stăm până se termină bătălia. Dup-aia luăm câte-un rănit cu noi și gata. M-au învățat alții în primul război. Mai deștepți ca mine.”
Așa au făcut, și au scăpat cu viață. Peste câtva timp, au ajuns la Tiraspol. Acolo, nu au putut să treacă mai departe, timp de o săptămână. De ce? Două rusoaice înarmate cu mitraliere țineau pe loc batalioane întregi. Până la urmă le-au prins, dar generalul Avramescu a zis: „Nu le facem nimic, sunt niște copile.” Apoi, către ele: „Dacă aș fi Napoleon, v-aș face generali. Dar e sunt doar Avramescu…”
Și le-a dat drumul să plece. Fetele n-aveau mai mult de 20 de ani. Nici atât.
„Ana Pauker și cu Dej au băgat spaima-n burgheji”
Când au venit comuniștii la putere, Emil Wagner a fost întemnițat politic. A stat două luni la Gherla, apoi la Aiud. A urmat Sighet. Le-a luat la rând. Cine știe cât îl mai țineau, dacă nu-l scotea de acolo Gheorghe Gheorghiu-Dej. Se cunoșteau de pe vremea când inginerul punea țiglă pe acoperișurile gărilor din țară, iar comunistul era electrician la regionala 2 Galați.
