Mă rog, unul dintre ei… 🙂 Text inspirat dintr-un caz real.
În comuna Corni, din județul Botoșani, s-a născut unul dintre finii lui Nicolae Ceaușescu, copil pe care dictatorul l-a botezat, prin intermediari, cu un an înainte de revoluție.
În 1988, pe 14 iulie, când francezii aniversau Căderea Bastiliei – zi cu adânci semnificații revoluționare- în familia Silviei și a lui Mircea Olariu venea pe lume Ilie, cel de-al nouălea copil.
Sărăcia, care cuprinsese întreaga Românie pe timpul dictaturii, îi adusese la disperare și pe acești moldoveni sărmani, nevoiți să trăiască, de pe o zi pe alta, din hrana cumpărată, de multe ori, pe cartelă. Bucuria nașterii a fost umbrită de faptul că nici măcar un naș mai de soi nu puteau pune bietului urmaș. Nu prea se încumeta nimeni să fie nașul lui, mai ales că trebuia să și cheltuiască ceva.
Dar pentru că toată propaganda comunistă ni-l înfățișa pe Ceaușescu drept un fiu de nădejde, venit din popor și devenit ulterior „tată al întregii națiuni”, au fost și oameni care au luat de bune cuvintele înflăcărate auzite zilnic la radio și televizor. Silvica, mama bebelușului, mai întreprinzătoare, ca toate mamele, fu luminată, într-o dimineață, pe la 5, de-o idee strașnică. Cum s-a trezit, i-a și împărtășit-o bărbatului:
„Mă, barbațăli! Ce-ar hi să-l punim naș pi tovarășu’ Nicolai Șeaușescu? Io să știi că-i scriu o scrisoare la Comitetu’ Șentral.”
Speriat, soțul s-a frecat bine la ochi și la urechi, gândind că Silvica lui visează ori aiurează. Văzând însă că femeia e serioasă, trează și stăruitoare, s-a lăsat păgubaș și a plecat la lucru.
Zis și făcut. Nevasta a căutat o bucată de hârtie, prin casă și-un creion chimic, apoi s-a pus pe scris, înmuind, din când în când, vârful bont între buze. În buna educație țărănească femeia a întocmit o epistolă înduioșătoare și convingătoare, așa cum a știut ea mai bine, simțindu-l pe Nicolae Ceaușescu foarte aproape de sufletul ei.
A dus, apoi, scrisoarea la poștă, și a așteptat minunea, rugându-se la Dumnezeu să ajungă unde și la cine trebuie.
Au trecut două luni și, într-o zi, ce să vezi? Pe ulițele pline de clisă ale comunei Corni au apărut două Dacii negre, suspect de lucioase. Din ele au coborât câțiva lideri comuniști ai județului, importanți și țepeni.
Babele au rămas cu gurile uscate, căscate a mirare: „Tii, da șe sî hii aiasta, bre?”
Copiii au început să zbiere, bătând din palme și aruncându-și căciulile-n sus: „A venit Tovarășu’, a venit tovarășu’…”
Un secretar al Comitetului Județean al PCR a tușit puțin, și-a dres vocea, cravata, apoi a grăit, emoționat, un mesaj vibrant, ținându-se de gardul ușor paradit al familiei Olariu.
„Dragă tovarășă, Silvia! Tovarășul Secretar General a primit scrisoare dvs, a citit-o, și acceptat-o. Ca urmare, a hotărât să-și manifeste grija față de copilul numit Iliuță, așa cum numai un luptător comunist și un președinte de țară o poate face.”
Silvica, biata, să leșine când a auzit. Tocmai spăla niște țoale în curte, la cișmea, și era toată plină de clăbuci, când a dat mâna cu mai marii Comitetului Județean, care au înconjurat-o cu adânc respect.
La sfârșit, femeia și-a venit în fire. A doua zi, era convocată la Botoșani împreună cu familia ei formată din 11 suflete, în fața Palatului Administrativ, care azi e sediul Prefecturii și Consiliului Județean.
Când au ajuns acolo, membrii familiei Olariu au fost conduși de tovarăși la magazinul Universal, pe vremea aceea, cel mai aprovizionat și mai mare din județ, apoi i-au invitat să-și aleagă din raioane ce le poftește inima: rochițe, pantalonași, pantofi, chiloți. Și ăsta a fost „botezul”.
Iliuță a auzit de la părinții lui și de la frați cum s-au petrecut lucrurile: „Ai mei s-au repezit și au luat tot ce-au putut. Au primit și ulei, pâine, carne, făină, zahăr, cârnați. Primul secretar al județului i-a spus mamei că, dacă vrea să mă boteze la biserică, să o facă, dar discret, să nu afle toată lumea. Părinții mei erau bine văzuți în comună și toată lumea ne respecta. Păi, nu eu eram, eu, finul președintelui României?”
După minunata întâmplare, nimeni nu s-a mai interesat de finul lui Ceaușescu, iar Marele Ctitor nu a călcat niciodată în prăfuita comună Corni. Dar imediat cum Silvica cerea ajutor financiar sau alimentar, tovarășii de la județ executau „ordinul”.
După revoluție, tatăl lui Iliuță a ajuns consilier comunal și, la alegeri, a fost în comisia electorală. Dar peste câțiva ani bărbatul s-a îmbolnăvit grav de arterită și diabet. A murit la scurt timp, lăsându-și familia fără ajutor.
„Am plâns rău de tot, a mărturisit Iliuță. Eram mai mic atunci, dar nu m-am lăsat de școală, am făcut 10 clase și o ajutam pe mămuca, dacă nu mă duceam la ore. Acum sunt singurel. Frații mei au plecat la muncă prin țară sau peste hotare. Apoi, când a devenit domnu’ Iliescu președintele țării mă gândeam la el cu drag, ca la tovarășu’ Ceaușescu, nașu’ meu dintâi. Mi-ar fi plăcut să fie acum dânsu’ nănășelu’ meu, poate primeam niște tricouri, o pereche de blugi, că-s tânăr și vreau să fiu la modă. Dar n-am vorbit cu el…”
Și, de atunci, n-am mai auzit nimic despre Iliuță, finul lui Nicolae Ceaușescu…
Dana Fodor Mateescu – 2001
Foto simbol: Andrei Mateescu, la botez.
