Siminică, unul dintre cei mai vestiți comici ai circului românesc, un adevărat artist și acrobat era în stare „să țină” un întreg spectacol și după 50 de ani trăiți sub fermecata cupolă. Gagurile și acrobațiile lui erau socotite de specialiștii din lumea circului drept cele mai reușite din lume. Puțini dintre noi știu însă ce a însemnat pentru artist viața sa, cîte drame s-au ascuns în spatele zîmbetului afișat pe arenă.
„Învîrteam în dinți o acrobată, dar îmi curgeau lacrimile șiroaie”
Numele lui adevărat este Simion Avram, dar toată lumea îl știe de Siminică. Existența lui este fascinantă. Seamănă cu cea a personajelor din filmele lui Federico Fellini. S-a născut într-o familie de circari în anul 1936, la București, în Băneasa. Părinții lui erau foarte săraci. A venit pe lumea chiar într-o cușcă unde stăteau, de obicei, leii, dar pentru că animalele muriseră, acolo își făcuseră părinții lui un adăpost, acolo locuiau.
La cinci-șase ani, Siminică știa deja cu ce se „mănîncă„ circul. Pînă să intre pe arenă în spectacole, Siminică și-a cîștigat pîinea zilnică făcînd pe hamalul prin București. „Ai mei erau plecați prin turnee, lipseau luni întregi de acasă. Eu rămîneam singur. Mîncam ce apucam. Cerșeam. Eram copilul străzii. Într-o zi am furat o roșie dintr-un camion. Îmi era foame. M-a prins proprietarul, m-a bătut, m-a legat de mașină și m-a răpit. Zicea că trebuie să văd cum se muncește pentru o roșie. Cică să i-o plătesc! M-am trezit într-un sat de la marginea Bucureștiului, pus la muncă și obligat să dorm în grajd cu vitele. Eram ca vai de mama mea: slab, doar în niște chiloți tetra și cu o blană pe mine. Desculț. Am fugit într-o zi și m-am întors în Capitală. Apoi i-am găsit pe ai mei și m-au luat la circ. Am avut noroc…”
A început să repete împreună cu sora lui, Leni, numere acrobatice de mare curaj și extrem de dificile. Ce făcea Siminică era unicat. Iubea cu patimă lumea strălucitoare a acrobaților. Ore întregi repeta sub cupolă, își scria singur numerele comice, iar pe cele acrobatice tot singur le regiza. Era tînăr și devenise cunoscut în toată țara, cînd, un tragic accident i-a zguduit din temelii sufletul. În timpul unui spectacol sora lui a căzut de la 15 metri înălțime. Avea 19 ani și purta în pîntec un copilaș. A murit pe loc, în fața spectatorilor din Rîmnicu-Vîlcea. Odată cu ea, lumea în care trăia Siminică și-a pierdut culoarea. Cu toate acestea, a continuat să lupte, să înveselească publicul, să cînte și să danseze, să facă pe clovnul. Sufletul lui, însă, era pustiit.
După o săptămînă de la tragicul accident, Siminică a avut un spectacol tot acolo, sub cupola unde murise sora lui. „Nu știa lumea cît sufeream eu… Străluceam la trapez. Învîrteam în dinți o acrobată, dar îmi curgeau lacrimile șiroaie. Plîngeam tăcut peste colega mea, stropeam cu lacrimi arena circului. Cînd coboram la poza finală zîmbeam cu gura pînă la urechi. Nu băga nimeni de seamă durerea mea. Și așa trebuia să fie, pentru că atunci cînd intri pe arenă ești altul și trebuie să uiți de tot.”
Au mai trecut anii și numele lui Siminică era pe buzele tuturor. Strigau copiii după el pe stradă. Rîdeau spectatorii la gagurile lui, de se țineau de burtă. Artistul nu ducea lipsă de imaginație. Fiecare scenetă era alta. A susținut spectacole de circ prin toată lumea. În Italia s-a împrietenit cu actorul Giuliano Gemma, pe care l-a învățat cîteva numere de acrobație pentru un film.
Securitatea lui Ceaușescu în arena circului
În circ erau înfiltrați agenții peste tot. Pînă și la grajduri rînea gunoiul un ditamai colonelul, cu timpanul veșnic atent la vorbele artiștilor, povestește Siminică. De multe ori, chiar el a avut probleme cu securitatea, pentru că unor ofițeri li se părea că artistul bătea apropouri subtile la Ceaușescu. Și era adevărat!
„Securiștii nu mă scăpau din ochi. Jucam o scenetă în care mă urcam pe o ladă și cîntam oltenește: mă făcu muica oltean, măi, măi, mîndru și voinic, n-are frică de nimic, măăi. Apoi mă prăbușeam de pe ladă în hohotele de rîs ale publicului, că mă strîmbam în toate felurile. Mi-au interzis să mai cînt așa ceva. Ziceau că fac aluzie la tovarășu’. Altădată, jucam un număr cu un coleg de-al meu, Nicu. Făcea pe turcul. Era îmbrăcat în șalvari cu turban pe cap. Eu îl strigam Nicu-Bei. A ieșit sandal. Păi, cum tovarășe, ziceau securiștii, să spui dumneata că Nicu bea? Să se supere tovarășul Nicolae Ceaușescu?!”
Siminică, cel care te înveselea și te făcea să uiți de necazuri, n-a fost ocolit de ghinion în viață. A căzut de mii de ori de sus, de la basculă. A suferit zeci de operații și fracturi. Cel mai rău a fost cînd și-a rupt patru coaste, ambele mîini, piciorul și unul dintre plămîni i-a fost străpuns de un os. A crezut că va muri. Dar nu s-a întîmplat așa. S-a însănătoșit și a luat-o de la capăt.
Când l-am cunoscut pe Siminică, m-a primit în apartamentul lui din strada Ștefan-cel-Mare. Se gândea cu nostalgie spre trecut. Avea o pensie de 2.400.000 de lei (240) și, ca să plătescă întreținerea, trebuia să mai pună o sută de mii de lei. Dar nu era supărat. Privea înainte zâmbind, cu o lumină pe care numai în ochii lui albaștri am văzut-o…
Siminică a încetat din viață pe 27 septembrie 2018. Dumnezeu să-l odihnească!
Dana Fodor și Răzvan Mateescu/Text apărut în ziarul Național în anul 2001 (sau 2002, nu mai știu exact)
Foto: wikipedia
