Alegerile prezidențiale sunt momentul în care fiecare român devine, măcar pentru o zi, profesor. Privește clasa de candidați, îi analizează, îi ascultă, îi judecă și, în final, le dă o notă decisivă, cu o simplă ștampilă. Un examen important, dar care se repetă la fiecare cinci ani cu aceleași emoții și, de prea multe ori, cu aceleași dezamăgiri.
Politica noastră seamănă izbitor cu o clasă de elevi pestriță. Avem, ce-i drept, câțiva olimpici – oameni pregătiți, competenți, dar care rareori ajung să fie apreciați. Avem și elevi isteți, cu un soi de carismă care îi ajută să se strecoare, dar care chiulesc fix de la lecțiile importante – cele despre responsabilitate și integritate. În fiecare generație există și „băiatul de bani gata”, sprijinit nu de performanță, ci de relațiile părinților sau de sistemul care îl menține în față, indiferent de cât de slab este.
Mai grav este că această clasă are și repetenți. Oameni care au eșuat în trecut, dar insistă să se prezinte din nou la examen, convinși că memoria colectivă e scurtă și că lozincile bine ticluite mai pot păcăli încă o dată electoratul.
Apoi, sunt cei cu probleme disciplinare grave – cei care au fraudat, au mințit, au abuzat sistemul și, paradoxal, vor acum să fie liderii săi.
Și, desigur, există și mediocrii, cei care nu ies în evidență nici prin inteligență, nici prin viziune, dar care speră că, dacă stau suficient de liniștiți, vor fi aleși din inerție.
Iar noi, alegătorii, suntem puși în fața aceleiași vechi dileme: dintre toți acești elevi, pe cine să numim șef de clasă? Pe cine alegem să ne reprezinte, să ia decizii în numele nostru, să poarte responsabilitatea viitorului nostru?
E un examen important, dar nu pentru ei – ci pentru noi!
La final, nu ei vor fi cei care primesc nota, ci România însăși.
