În multe case din România, peretele de deasupra canapelei sau al patului poartă un covor, cu motive florale, geometrice sau cu scene de vânătoare. Obiceiul vine din gospodăria țărănească, unde țesăturile atârnate pe pereți țineau de frig și arătau cât de harnică și de înstărită e o familie.
Lâna de pe pereți oprea frigul din casa țărănească
Pereții caselor vechi de la sat erau din lemn, chirpici sau pământ bătut, cu tencuială subțire. Iarna, răceala venea de la ei, nu doar de la geam sau de la ușă. Gospodinele agățau scoarțe, cergi și păretare în dreptul patului și al laviței, adică acolo unde oamenii stăteau sau dormeau.
Un strat gros de lână reține aerul și oprește o parte din curenți. Nu înlocuia soba, dar schimba senzația de lângă perete. Soluția nu e specific românească: în castelele medievale din Europa de Vest, tapiseriile atârnate pe zidurile de piatră aveau aceeași menire.
Zestrea fetei se vedea pe pereții camerei bune
Țesutul era meșteșug de casă. Fetele învățau de mici să toarcă și să țese, iar la măritiș aduceau în casa nouă scoarțe, ștergare și perne. Zestrea fetei era și o carte de vizită: oaspetele vedea dintr-o privire cât de îndemânatică e gospodina și cât de bogată e familia.
Cele mai frumoase piese ajungeau în camera bună, odaia ținută pentru oaspeți, nunți și sărbători. Acolo pereții se acopereau aproape complet. Numărul și finețea țesăturilor spuneau despre gazdă mai mult decât vorbele.
Fiecare regiune a țesut cu alte culori și alte desene
Scoarța oltenească e cunoscută pentru culorile intense și pentru motivele florale mari. În Moldova, țesăturile au adesea desene geometrice mai riguroase, iar în Transilvania paleta și compoziția diferă de la o zonă la alta. Meșterițele foloseau lâna vopsită cu plante, iar rețetele de culoare treceau de la mamă la fiică.
Motivele au și un sens simbolic: pomul vieții, păsările, stelele, spicele. Specialiștii în etnografie le citesc ca semne de belșug, protecție sau trecere între vârste. Interpretările diferă de la autor la autor, iar sensul exact al unui desen se pierde adesea odată cu meșterița.
Covorul de fabrică a mutat obiceiul în apartament
În secolul XX, industria textilă a scos pe piață covoare mecanice, mai ieftine și mai ușor de găsit decât țesăturile de casă. În epoca comunistă, covorul de fabrică a intrat în blocurile noi, iar mulți oameni veniți de la sat au dus cu ei și obiceiul de a-l atârna pe perete. Pereții de beton erau reci, iar covorul amortiza și zgomotul dintre apartamente.
Funcția practică a slăbit odată cu încălzirea centralizată și cu izolarea blocurilor. Covorul a rămas pe perete din obișnuință, ca decor și ca semn că locuința e îngrijită. Pentru generația care a crescut cu el, e un obiect legat de casa bunicilor, nu de modă.
Balcanii și Europa de Est cunosc aceeași practică
Țesăturile pentru pereți nu sunt o particularitate românească. În Bulgaria și Serbia, kilimurile din zone precum Chiprovți și Pirot sunt cunoscute de secole. Kilimul e o țesătură plată, fără puf, folosită pe podea, pe pereți și ca așternut. Tradiția a circulat în Balcani prin legăturile cu lumea otomană, unde covorul și kilimul aveau un loc central în casă.
În Republica Moldova, Ucraina și în fostele republici sovietice, covorul pe perete a fost aproape o regulă a locuinței urbane, mai ales în a doua jumătate a secolului XX. Motivul era aproape același: o încăpere mai caldă, mai liniștită și mai prezentabilă. Diferă desenele și tehnica, nu rostul.
Cum deosebești o scoarță țesută de un covor de fabrică
Cine moștenește un covor vechi poate face un test simplu. Pe dosul unei scoarțe țesute manual, desenul apare aproape la fel ca pe față, iar firele ușor neregulate trădează lucrul de mână. La covorul de fabrică, spatele e uniform și adesea întărit cu un strat de material sintetic sau de bumbac.
