Semnal Magazin

Cum a ajuns ceasul din buzunar la încheietura mâinii

Primele ceasuri de mână au fost bijuterii pentru femei, iar războiul și aviația le-au făcut instrumente. Explicăm cum diferă mecanismele manual, automat și cuarț.

de Redacția Semnal · · Asistat de AI ·

Mână care ține un ceas de buzunar argintiu cu lanț, gravat cu un automobil vechi, în timp ce pe încheietura celeilalte mâini se vede un ceas de mână. (Foto: 🇻🇳🇻🇳Nguyễn Tiến Thịnh 🇻🇳🇻🇳 / Pexels)
Mână care ține un ceas de buzunar argintiu cu lanț, gravat cu un automobil vechi, în timp ce pe încheietura celeilalte mâini se vede un ceas de mână. (Foto: 🇻🇳🇻🇳Nguyễn Tiến Thịnh 🇻🇳🇻🇳 / Pexels)

Primul ceas de mână nu a fost o invenție pentru bărbați. Bijutierii l-au făcut pentru femei, iar soldații și piloții l-au transformat, în prima jumătate a secolului XX, într-un instrument de lucru.

Ceasurile portabile cu arc motor apar în Europa în secolul al XV-lea și se purtau la gât sau în buzunar. Arcul înlocuia greutățile ceasurilor de turn și permitea mutarea mecanismului într-un obiect mic. Precizia a crescut abia în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, când a apărut arcul spiral al balansierului. Ceasornicarii din Nürnberg sunt asociați cu primele modele de dimensiuni mici, iar numele lui Peter Henlein apare adesea în relatări. Datele exacte și atribuirile din această perioadă rămân disputate între istorici.

Bijuteria de la încheietura doamnelor a precedat uniforma

Brățările cu ceas sunt atestate încă din secolul al XVI-lea, ca podoabe de lux pentru femei. Breguet ar fi realizat în 1810 un asemenea model pentru regina Caroline Murat a Neapolei, potrivit tradiției casei elvețiene. Ceasul de mână rămânea însă un accesoriu feminin și o raritate.

Bărbații purtau ceasul de buzunar, prins de un lanț și de vestă. Un obiect de la încheietură li se părea un bibelou, nu un instrument serios.

Războiul a mutat ceasul din buzunar pe mână

Artileriștii aveau nevoie de timp exact și de mâinile libere. Citirea unui ceas scos din buzunar le lua secunde pe care nu le aveau. Au început să-l prindă de încheietură cu curele de piele, iar practica s-a răspândit în armatele europene la cumpăna dintre secolele XIX și XX și în Primul Război Mondial.

După război, ceasul de mână a devenit obiect obișnuit și pentru civili. Ceasul de buzunar a rămas pentru ocazii formale.

Piloții au cerut cadrane lizibile și mecanisme robuste

Aviația a adăugat alte cerințe. În cabină, piloții aveau nevoie de cifre mari, de material luminescent și de un mecanism care să reziste vibrațiilor. Modelele militare din anii 1930 și 1940 au impus cadrane simple, cifre clare și curele largi, peste mănuși. Multe ceasuri sport de azi păstrează această estetică.

În aceeași perioadă s-au răspândit modelele rezistente la apă, gândite pentru scafandri și militari. Cronograful, care măsoară intervale de timp, exista mult mai devreme: apăruse la ceasurile de buzunar în secolul al XIX-lea și ajunsese pe încheietură la începutul secolului XX. Piloții și pilotii de curse l-au folosit la cronometrare.

Mecanismul manual se întoarce cu mâna în fiecare zi

Un ceas manual funcționează cu un arc principal pe care purtătorul îl întinde învârtind coroana. Arcul se destinde treptat și mișcă angrenajul. Autonomia obișnuită este de la câteva zeci de ore până la câteva zile, în funcție de model.

Avantajul este grosimea redusă și construcția simplă. Dezavantajul este disciplina: dacă uiți să-l întinzi, se oprește.

Mecanismul automat se încarcă din mișcarea brațului

Ceasul automat are un rotor, o piesă metalică semicirculară care se rotește la fiecare mișcare a încheieturii și întinde arcul. Mecanismele cu autoîntoarcere existau încă din secolul al XVIII-lea, la ceasuri de buzunar. Ceasul automat de mână modern s-a dezvoltat și s-a popularizat în anii 1920 și în deceniile următoare. Dacă este lăsat nepurtat câteva zile, se oprește, deoarece rezerva de energie se epuizează.

Rotorul face mecanismul mai gros și mai scump decât unul manual. În schimb, purtătorul nu mai întinde arcul zilnic.

Cuarțul a schimbat prețul și precizia

Ceasul cu cuarț folosește o baterie și un cristal de cuarț care vibrează la o frecvență stabilă, de obicei 32.768 de ori pe secundă. Un circuit numără vibrațiile și comandă un motoraș mic. Primele modele comerciale au apărut la sfârșitul anilor 1960, iar în deceniul următor s-au ieftinit rapid. Industria elvețiană a intrat atunci într-o criză profundă, cunoscută drept criza cuarțului.

Abaterea unui ceas cu cuarț obișnuit este de regulă de câteva secunde pe lună, mult mai mică decât la un mecanic. Bateria se schimbă la câțiva ani.

Cum alegi între manual, automat și cuarț

Alegerea depinde de ce vrei de la obiect. Criteriile uzuale:

  • Precizie și întreținere minimă: cuarț, cu schimbarea bateriei la câțiva ani.
  • Ritual zilnic și mecanism vizibil prin fundul transparent: manual.
  • Confort fără întinderea arcului, dar cu purtare regulată: automat.
  • Preț redus: cuarț; modelele mecanice cer revizie periodică, de obicei la câțiva ani, la un ceasornicar.

Un ceas mecanic nu bate cuarțul la precizie. Cei care îl aleg o fac pentru meșteșug și longevitate, nu pentru exactitate.

Telefonul n-a scos ceasul de pe încheietură

Odată cu telefoanele mobile, mulți au renunțat la ceas. Obiectul a rămas totuși ca accesoriu, ca obiect de colecție și ca instrument pentru cine nu vrea să scoată telefonul din buzunar. Ceasul inteligent a adus o a treia categorie, dar cu baterie care se încarcă la zi sau la câteva zile.

Un ceas bun, mecanic sau cu cuarț, se poate purta zeci de ani și se moștenește. Când îl alegi, verifică tipul de mecanism înscris pe cadran sau în fișa tehnică și întreabă ce revizie cere.

DistribuieFacebookXWhatsApp

Articole înrudite

Comentarii

Nu există comentarii la acest articol.