Semnal Magazin

Iarna în blocurile anilor '80: calorifere reci și butelia

Calorifere abia călduțe, butelia obținută la rând și un program TV de două ore: iarna anilor '80, reconstituită din documente și mărturii.

de Redacția Semnal · · Asistat de AI ·

Radiator metalic roșu cu nervuri verticale pe perete roșu, cu grătar de ventilație și cutie de control albă, simbol al sistemelor de încălzire deficitare din blocurile anilor '80. (Foto: Jan van der Wolf / Pexels)
Radiator metalic roșu cu nervuri verticale pe perete roșu, cu grătar de ventilație și cutie de control albă, simbol al sistemelor de încălzire deficitare din blocurile anilor '80. (Foto: Jan van der Wolf / Pexels)

În a doua jumătate a anilor '80, o seară de iarnă într-un bloc din România însemna calorifere abia călduțe, o butelie așteptată la rând și două ore de televiziune. Detaliile se reconstituie din documente, presa vremii și mărturii, iar acestea nu spun același lucru despre toate orașele.

Raționalizarea energiei a ajuns în apartamentele din orașe la începutul deceniului și s-a înăsprit spre mijlocul lui. Programul de televiziune redus la două ore pe zi datează din 1985.

Căldura venea slab, iar caloriferul rămânea doar călduț

Cele mai multe blocuri ridicate în anii '60-'80 erau racordate la rețele centralizate de termoficare. Căldura pornea de la centrale termice și circula prin conducte cu pierderi mari. Când combustibilul a fost redus, apartamentele au primit mai puțin agent termic.

Sistemul funcționa prin circulația apei calde din centrală către apartamente, iar cantitatea de căldură care ajungea la fiecare locuință varia. Depindea de proiectarea și echilibrarea instalației, de reglaje, de avarii și de regimul de furnizare. Martorii descriu diferențe mari între etaje, scări și cartiere, dar cauzele diferă de la un caz la altul și nu pot fi reduse la o regulă unică.

Mărturiile descriu calorifere care se încălzeau doar în partea de sus, ore fără apă caldă și locatari care dormeau îmbrăcați. Iluminatul public era și el redus, iar scările blocurilor rămâneau adesea în semiîntuneric.

Normele de temperatură fixate oficial erau mult sub cele de azi, iar în practică nici ele nu erau respectate pretutindeni. Diferențele între cartiere, între etaje și între București și un oraș mic apar în aproape toate relatările.

Locatarii improvizau. Lipeau ferestrele cu hârtie, agățau pături și covoare pe pereții exteriori, închideau camerele nefolosite și trăiau într-una singură. Încălzitoarele electrice intrau sub restricțiile de consum al curentului, iar relatările pomenesc controale și amenzi pentru depășirea limitelor.

Butelia se obținea la rând, prin schimb

Aragazul din blocurile fără rețea de gaz funcționa pe butelie. Locatarul nu umplea butelia, ci o schimba: predarea celei goale îi dădea dreptul la una plină. Schimbul se făcea la un punct de distribuție, iar de multe ori trebuia așteptat rândul, uneori ore întregi.

Vestea că a sosit o mașină cu butelii circula pe scară, de la o ușă la alta. Cine ajungea târziu risca să plece fără nimic și să mai aștepte o zi sau o săptămână.

Durata unei butelii depindea de familie și de cât se gătea. Gospodinele pregăteau mâncare o dată pentru mai multe zile, ca să economisească gazul. Unii foloseau aragazul și ca sursă de căldură, o practică ce expune la intoxicații cu monoxid de carbon.

Două ore de televiziune, seara, pe un singur canal

Televiziunea Română a avut două programe până în 1985, când al doilea a fost desființat. După aceea a rămas un singur canal, iar emisia s-a redus la două ore pe zi, seara. O parte importantă a programului era ocupată de activitatea conducerii de partid, subiect recurent de ironie în memorii.

Cine locuia aproape de graniță prindea posturi străine. În vest se vedeau emisiuni iugoslave și ungurești, în sud cele bulgărești, uneori cu antene improvizate. Restul serii rămânea pentru radio, cărți, jocuri de societate și vizite la vecini.

Un program de televiziune atât de scurt avea o consecință simplă: familia se aduna într-o singură cameră, cea mai caldă, și rămânea acolo până se termina emisia.

Cum se verifică o amintire de epocă

Sursele sunt de trei feluri: documente din Arhivele Naționale și din dosarele instituțiilor, presa vremii și mărturii de istorie orală sau memorii publicate. Presa oficială vorbea despre economie în limbaj de campanie, deci nu spune cât de frig era într-un apartament. Mărturiile completează lipsa, dar variază cu orașul, anul și vârsta martorului.

O amintire e solidă când are dată și localitate, plus un document sau o a doua mărturie care o susține. Un detaliu fără dată și fără loc, oricât de plauzibil, rămâne o amintire, nu o dovadă.

Cine vrea să verifice un detaliu poate începe cu colecțiile de interviuri înregistrate și cu fondurile publice de arhivă, apoi poate compara relatări din orașe diferite. Când două mărturii din localități diferite descriu același lucru, același an și aceleași restricții, detaliul capătă greutate. Când se contrazic, contradicția merită păstrată în text, nu netezită.

DistribuieFacebookXWhatsApp

Articole înrudite

Comentarii

Nu există comentarii la acest articol.