La peste trei decenii de la Revoluția din 1989, rolul lui Ion Iliescu în istoria României rămâne unul profund controversat. În locul unei tranziții clare spre democrație și desprinderii de trecutul comunist, România s-a aflat, sub conducerea lui Iliescu, în fața unei restaurații subtile a sistemului pe care se presupunea că îl înlocuise. De la preluarea puterii în haosul decembrie 1989, la orchestrarea mineriadelor și până la menținerea unei relații suspect de cordiale cu Moscova, traiectoria lui Ion Iliescu merită analizată critic, lucid și fără menajamente.
Revoluția din 1989 – Salvare a României sau salvare a sistemului?
Ion Iliescu a apărut în prim-planul scenei politice românești în chiar acele zile sângeroase ale Revoluției, nu ca o figură a disidenței autentice, ci ca un fost comunist de rang înalt, marginalizat de Ceaușescu, dar loial aparatului de stat. Spre deosebire de dizidenți precum Doina Cornea, Paul Goma sau Mircea Dinescu, care și-au exprimat public opoziția față de dictatură, Iliescu nu a contestat niciodată esența regimului comunist, ci doar excesele sale personaliste.
În decembrie 1989, el a fost propulsat de către o parte a structurilor de putere (armată, securitate, nomenclatură de rang secund) în fruntea unui așa-zis „Front al Salvării Naționale”. Această manevră a avut un obiectiv clar: înlocuirea lui Ceaușescu fără prăbușirea sistemului. Astfel, Revoluția a fost rapid transformată într-o tranziție controlată, iar discursul despre democrație a fost dublat de păstrarea unui aparat birocratic, informativ și represiv moștenit direct din comunism.
Mineriadele – când democrația a fost bătută cu bâta
Unul dintre cele mai grave episoade ale regimului Iliescu rămâne, fără îndoială, seria mineriadelor, în special cea din iunie 1990. După ce studenții și o parte a societății civile au ocupat Piața Universității, solicitând o reală democratizare a țării, răspunsul statului a fost de o brutalitate care amintea mai degrabă de metodele regimului ceaușist decât de un stat aflat în tranziție.
Chemarea minerilor de la Petroșani la București, în iunie 1990, cu binecuvântarea (și logistica) puterii, a fost un act de represiune cinic, orchestrat pentru a înăbuși vocile critice. Sub pretextul apărării ordinii constituționale, România a asistat la un adevărat pogrom împotriva intelectualilor, a tineretului și a oricui îndrăznea să conteste autoritatea noii conduceri.
