Hachiko, câinele care a așteptat aproape zece ani la Shibuya
Câinele akita care și-a așteptat stăpânul mort aproape zece ani la Shibuya are o poveste mai aspră și mai complicată decât varianta care circulă pe rețelele sociale.
Statuia de bronz a lui Hachiko de la stația Shibuya, cu trecători estompați în fundal
Pe 10 noiembrie, Japonia îl sărbătorește pe Hachiko, câinele akita care și-a așteptat stăpânul mort aproape zece ani la stația Shibuya din Tokyo. Se împlinesc 103 ani de la nașterea lui, deși nici astăzi nu se știe sigur în ce zi a venit pe lume.
O zi de naștere aleasă, nu dovedită
Hachiko s-a născut în noiembrie 1923, la o fermă de lângă orașul Odate, în prefectura Akita, din nordul Japoniei. Data de 10 noiembrie este cea consacrată, iar Google i-a dedicat chiar un doodle în 2012. Un certificat de naștere fals, emis în 1934, indica 20 noiembrie și îi trecea alți părinți decât cei adevărați.
Cercetătoarea Mayumi Itoh, autoarea a două cărți despre el, propune o altă socoteală. Puii de akita erau dați noilor stăpâni înainte să împlinească două luni, iar Hachi a plecat spre Tokyo pe 14 ianuarie 1924. Cel mai probabil, s-a născut deci după 14 noiembrie.
Drumul cu trenul a durat în jur de 20 de ore, iar puiul a călătorit înfășurat într-un sac de paie pentru orez, ca să nu-i fie frig. Noul lui stăpân era Hidesaburo Ueno, profesor la Facultatea de Agricultură a Universității Imperiale din Tokyo, căruia un fost student îi făcuse cadou câinele. Profesorul l-a numit Hachi, adică „opt” în japoneză.
Puțin peste un an împreună
Ueno pleca dimineața la universitate, iar seara câinele îl aștepta la stația Shibuya, aproape de casă. Localnicii și angajații gării se obișnuiseră repede cu perechea. Rutina s-a rupt pe 21 mai 1925, când profesorul, în vârstă de 53 de ani, a murit subit la serviciu, în urma unui accident vascular cerebral.
Hachi avea doar un an și jumătate. În seara aceea a mers la gară, ca de obicei, și s-a întors singur acasă. Potrivit relatărilor din epocă, s-a ascuns apoi lângă hainele purtate de profesor în ultima zi și n-a mai vrut să mănânce câteva zile.
Așteptarea și oamenii din jurul ei
Yaeko Sakano, partenera lui Ueno, nu fusese căsătorită legal cu el și n-a putut moșteni casa. Câinele a trecut pe la mai multe familii, dar fugea mereu înapoi spre Shibuya. L-a luat până la urmă grădinarul profesorului, Kikusaburo Kobayashi, care locuia la vreo 20 de minute de mers pe jos de gară.
De acolo, Hachi pleca zilnic la stație și se așeza în fața barierelor de bilete la ora sosirii trenului, pe ploaie sau pe zăpadă. A ținut-o așa până cu câteva luni înainte să moară, timp de aproape zece ani.
Hachiko în jurul anului 1934, cu urechea stângă ușor căzută
Versiunea care circulă astăzi pe rețelele sociale spune că trecătorii l-au îndrăgit imediat. Realitatea a fost mai aspră. Mulți îl considerau un câine vagabond, iar martorii vremii au povestit că era lovit, gonit și uneori mânjit cu tuș pe bot de angajații gării. Soarta câinilor pe care nu-i vrea nimeni rămâne o temă și astăzi, cum arată povestea lui Chico, câinele pe care nimeni nu l-a ales.
Totul a început să se schimbe în 1928, când Hirokichi Saito, fondatorul Societății pentru Conservarea Câinilor Japonezi, i-a aflat povestea și a început să scrie despre el. Un articol apărut în octombrie 1932 în ziarul Asahi Shimbun l-a făcut cunoscut în toată Japonia. Abia atunci oamenii au început să vină la gară cu mâncare pentru el.
Statuia pe care a apucat s-o vadă
Faima a adus și o statuie de bronz, plătită din donații strânse din toată țara. Lucrarea sculptorului Teru Ando a fost dezvelită pe 21 aprilie 1934 la Shibuya, iar Hachiko a fost de față la ceremonie.
Hachi a murit pe 8 martie 1935, la 11 ani, pe o stradă din Shibuya. Presa din întreaga Japonia a scris despre moartea lui, iar vestea a ajuns și în străinătate. Cauza exactă a fost lămurită abia în 2011, când specialiștii Universității din Tokyo au reanalizat organele păstrate și au găsit un cancer în stadiu terminal și o infestare cu viermi cardiaci.
Yaeko Sakano (în primul rând, a doua din dreapta) și angajați ai gării Shibuya, lângă trupul lui Hachiko, pe 8 martie 1935 (fotografie colorizată ulterior)
O parte din rămășițele lui se află în cimitirul Aoyama, lângă mormântul lui Ueno. Exemplarul naturalizat, realizat din blana lui, poate fi văzut la Muzeul Național al Naturii și Științei din Tokyo.
Statuia pe care o fotografiază astăzi turiștii nu este cea originală. Prima a fost dată jos în 1944 și topită pentru nevoile războiului. Teru Ando murise într-un bombardament asupra Tokyo-ului, în 1945, așa că fiul său, Takeshi Ando, a refăcut-o după fotografii și măsurători, iar noua statuie a fost dezvelită în august 1948. Locul a devenit unul dintre cele mai cunoscute puncte de întâlnire din Tokyo, iar ieșirea din gară de lângă el îi poartă numele.
O poveste care a trecut oceanul
Helen Keller a aflat de Hachiko în timpul unei vizite în Japonia, în 1937, și a plecat acasă cu un akita, primul câine din această rasă ajuns în Statele Unite. La o jumătate de secol după moartea lui, povestea a ajuns pe marele ecran. Filmul japonez „Hachiko Monogatari”, din 1987, a fost cel mai mare succes de box office al anului în Japonia.
În 2009 a urmat varianta americană, „Hachi: A Dog’s Tale”, cu Richard Gere în rolul principal. Șase ani mai târziu, la 80 de ani de la moartea câinelui, Universitatea din Tokyo a ridicat o statuie care îi arată pe profesor și pe Hachi reîntâlniți, cu câinele sărind de bucurie în întâmpinarea stăpânului.
Hirokichi Saito, omul care l-a făcut cunoscut, nu credea că animalul ar fi fost mânat de vreun simț al datoriei. Pentru el, era vorba de simpla afecțiune față de omul care îl iubise, aceeași pe care o poartă orice câine. Este legătura pe care o celebrează în fiecare an, pe 26 august, Ziua Internațională a Câinelui. Poate de aceea, la un secol distanță, povestea lui Hachi li se spune și azi copiilor din Japonia.
