O diplomă românească nu se "echivalează" automat în alt stat membru al Uniunii Europene, iar termenul induce adesea în eroare. Există două proceduri distincte, cu instituții diferite: recunoașterea profesională, pentru cei care vor să practice o meserie, și recunoașterea academică, pentru cei care vor să continue studiile.
Recunoașterea profesională decide dacă se poate exercita meseria
Recunoașterea profesională privește accesul la o activitate. Se aplică în primul rând în cazul profesiilor reglementate, adică al celor pentru care legea statului gazdă cere o calificare anume. Medicii, asistenții medicali, farmaciștii, arhitecții sau avocații se încadrează aici.
Cadrul european este Directiva 2005/36/CE, modificată în 2013. Pentru medici, medici dentiști, asistenți medicali generaliști, moașe, farmaciști și arhitecți, recunoașterea este automată, pentru că formarea respectă cerințele minime stabilite la nivel european. Pentru celelalte profesii reglementate se aplică sistemul general, în care autoritatea din statul gazdă compară formarea din România cu cea cerută local.
Dacă diferențele sunt mari, autoritatea poate impune măsuri compensatorii: un stagiu de adaptare sau un test de aptitudini. Decizia aparține autorității competente din statul gazdă, de regulă un minister, o ordine profesională sau un colegiu. Directiva fixează termene de câteva luni pentru răspuns, de la depunerea dosarului complet.
Profesiile nereglementate se judecă la angajator
Pentru meseriile nereglementate nu există o procedură oficială de recunoaștere profesională. Angajatorul evaluează diploma și experiența, iar un document de comparabilitate de la centrul național de informare poate ajuta dosarul. Informațiile despre ce profesii sunt reglementate în fiecare țară se găsesc în baza de date a Comisiei Europene privind profesiile reglementate.
Pentru câteva profesii, între care asistenții medicali generaliști, farmaciștii, fizioterapeuții și ghizii montani, există și Cardul profesional european. Este o procedură electronică prin care dosarul circulă între autoritatea din România și cea din statul gazdă.
Recunoașterea academică privește studiile, nu meseria
Recunoașterea academică răspunde la altă întrebare: poate fi folosită diploma pentru admiterea la un master, la doctorat sau pentru transferul unor credite? Aici contează Procesul Bologna, care a aliniat structura studiilor în ciclurile licență, master și doctorat și a introdus creditele ECTS.
Convenția de la Lisabona, din 1997, obligă statele semnatare să recunoască calificările din alte state, dacă nu există diferențe substanțiale. Dovada diferenței revine instituției care refuză recunoașterea. În practica universităților, decizia de admitere rămâne totuși a instituției care primește candidatul.
România face parte din rețeaua ENIC-NARIC, alcătuită din centrele naționale de informare privind recunoașterea diplomelor. La noi, această funcție o îndeplinește Centrul Național de Recunoaștere și Echivalare a Diplomelor, din subordinea Ministerului Educației. Centrul se ocupă în principal de diplomele străine recunoscute în România, dar poate oferi și informații despre sistemul românesc de educație. Centrul omolog din statul gazdă oferă îndrumare pentru dosarele care merg în sens invers.
Ce acte se cer de obicei și cum se pregătesc
Lista exactă diferă de la un stat la altul și de la o instituție la alta. Un dosar standard conține câteva documente.
- Diploma de studii și foaia matricolă sau suplimentul de diplomă, în original sau copie conformă.
- Apostila, unde statul gazdă o cere.
- Traducerea în limba statului gazdă sau într-o limbă acceptată de acesta.
- Dovada identității și, pentru profesiile reglementate, certificate privind buna reputație sau dreptul de practică.
- Programa analitică și dovada experienței profesionale, când autoritatea cere comparația formării.
Suplimentul de diplomă este un document bilingv, în română și într-o limbă de circulație internațională. Descrie conținutul studiilor și poziția lor în sistemul național. Universitățile îl eliberează fără taxă, iar absolvenții îl pot cere odată cu diploma.
Apostila și traducerea legalizată, două filtre separate
Apostila atestă autenticitatea semnăturii și a calității semnatarului, conform Convenției de la Haga din 1961. Nu confirmă conținutul actului și nu garantează recunoașterea diplomei. În România, în funcție de tipul actului de studii, apostila vine de la prefectură sau de la Ministerul Educației. Regulamentul european din 2016 a eliminat apostila pentru anumite acte de stare civilă între statele membre, însă nu a scutit diplomele de studii de această formalitate. Fiecare destinatar spune dacă o mai cere.
O traducere legalizată este făcută de un traducător autorizat de Ministerul Justiției, iar semnătura lui este legalizată de un notar. Unele state acceptă doar traduceri făcute de traducători autorizați pe teritoriul lor, de aceea e util ca regula să fie verificată înainte de comandă. Traducerea făcută în România rămâne valabilă în statele care o acceptă, dar o traducere neacceptată înseamnă bani și timp pierdute.
Verificarea înainte de depunere economisește luni
Ordinea corectă a pașilor începe cu stabilirea tipului de procedură: profesională sau academică. Urmează identificarea instituției competente din statul gazdă și citirea cerințelor ei, direct de pe site-ul oficial. Abia apoi se comandă apostila și traducerile, pentru că o cerință greșit înțeleasă obligă la refacerea actelor.
Pentru profesiile reglementate, contactul cu punctul național de informare sau cu autoritatea competentă din statul gazdă clarifică din start dacă dosarul cere doar acte sau și măsuri compensatorii. Un răspuns primit în scris, înainte de plecare, rămâne cel mai sigur criteriu pentru planificarea mutării.
