Editat de Asociația Română pentru Transparență Decizională - organizație nonprofit
În jurul lumii

Satele plutitoare de pe Titicaca și comunitatea Uros

Pe lacul Titicaca, un trib din Peru a transformat traiul pe insule de stuf într-o afacere de turism, păstrându-și obiceiurile strămoșești fără reguli uniforme impuse din exterior.

de Anton Dumitru · ·

Femeie din comunitatea Uros pe lacul Titicaca, îmbrăcată în haine tradiționale, navigând barca din trestie cu pagaia; în fundal, casele plutitoare și alte bărci ale satului.
Femeie din comunitatea Uros pe lacul Titicaca, îmbrăcată în haine tradiționale, navigând barca din trestie cu pagaia; în fundal, casele plutitoare și alte bărci ale satului.

Pe lacul Titicaca, la peste 3.800 de metri altitudine, comunitatea Uros locuiește pe insule construite integral din stuf, un mod de viață care a supraviețuit secole de schimbări și s-a adaptat recent la fluxul de turiști fără să renunțe la obiceiurile de bază.

Insule construite din totora, planta care ține satul pe apă

Fiecare insulă plutitoare e făcută din totora, o specie de stuf care crește abundent în apele lacului Titicaca. Localnicii taie blocuri de rădăcini dense, numite khili, pe care le leagă cu funii și le acoperă cu straturi succesive de trestie uscată.

Stratul de suprafață putrezește constant din cauza umezelii, așa că fiecare familie adaugă trestie proaspătă la fiecare două sau trei săptămâni. Fără această întreținere, insula s-ar scufunda în câțiva ani.

De ce au ales strămoșii Uros să trăiască pe apă

Tradiția orală a comunității spune că insulele plutitoare au apărut ca refugiu, o modalitate de a se retrage de pericolele de pe uscat. Poziția izolată în mijlocul lacului oferea protecție și posibilitatea de a muta întreaga așezare dacă situația o cerea.

Astăzi motivele de mutare sunt altele: o insulă se deplasează atunci când structura de bază slăbește prea mult sau când o familie decide să se separe de restul comunității și să construiască propria insulă.

Turismul, sursa de venit care a schimbat echilibrul economic

Pescuitul și vânatul de păsări acvatice au rămas ocupații de bază, dar veniturile multor familii vin astăzi din vizitele turiștilor. Potrivit relatărilor unor ghizi și organizații de turism din zona Puno, mai multe insule practică un sistem de rotație prin care vizitele se împart între gospodării, astfel încât fluxul de vizitatori și veniturile aferente să nu se concentreze doar pe câteva familii. Practicile diferă însă de la o insulă la alta, iar unele comunități funcționează cu reguli proprii, negociate local, nu impuse uniform pentru tot lacul.

În unele insule, o parte din banii strânși din turism ajunge, potrivit acelorași surse, într-un fond comun folosit pentru întreținerea structurilor de trestie sau pentru școala construită tot din totora pe una dintre insulele mai mari. Nu există însă un model unic, valabil pentru toate cele aproximativ optzeci de insule Uros existente în prezent.

Meșteșugul principal vândut turiștilor rămâne țesutul de artefacte din totora, de la bărci miniaturale la coșuri și păpuși îmbrăcate în costume tradiționale. Femeile din comunitate conduc, în multe familii, aceste ateliere și negociază direct cu vizitatorii.

Reguli locale care încearcă să păstreze echilibrul comunității

Pe unele insule, numărul de bărci care pot acosta simultan e limitat de gospodăriile care găzduiesc vizitele, iar ghizii locali obișnuiesc să explice turiștilor, înainte de a coborî, cum funcționează structura de trestie și pe unde se poate merge fără a slăbi solul plutitor.

Nu toate insulele au adoptat aceleași restricții privind infrastructura turistică. În general, însă, hotelurile mari lipsesc de pe insule, iar cazarea peste noapte, acolo unde există, se face în câteva locuințe amenajate special de familiile respective.

Viața de zi cu zi rămâne legată de ritmul lacului

Dincolo de fluxul de vizitatori, rutina zilnică urmează în continuare ciclurile lacului. Bărbații pleacă dis-de-dimineață la pescuit, iar femeile rămân pe insule pentru treburile gospodărești și pentru țesut.

Gătitul se face pe vetre improvizate, ridicate pe straturi groase de trestie și piatră, pentru a preveni incendiile care ar putea distruge o insulă întreagă. Apa potabilă vine din surse de pe uscat, transportată periodic cu bărci.

Copiii învață de mici să repare structurile de trestie și să navigheze cu bărcile tradiționale, numite balsas, construite tot din totora legată strâns în formă de trunchi alungit.

Presiunile care amenință echilibrul actual

Schimbările climatice afectează nivelul lacului și calitatea trestiei, iar unele familii semnalează că totora crește mai greu în anumite zone poluate din apropierea orașului Puno. Cercetători și autorități locale au atras atenția în ultimii ani asupra nevoii de monitorizare a calității apei din lac, deși gradul concret de implicare a comunității Uros în aceste demersuri variază și nu poate fi generalizat.

Migrația tinerilor către oraș rămâne o altă provocare. Unii aleg să studieze la Puno sau la Lima și nu se mai întorc permanent pe insule, deși, potrivit relatărilor din presa de călătorie, unele familii mențin totuși insula ca loc de revenire pentru sărbători sau vizite periodice.

Modul în care fiecare insulă din comunitatea Uros își negociază propriul echilibru între tradiție și turism, mai degrabă decât aplicarea unui set unic de reguli, explică de ce satele plutitoare au reușit să reziste ca formă de viață autentică, nu doar ca decor pentru fotografii.

DistribuieFacebookXWhatsApp

Articole înrudite

Comentarii

Nu există comentarii la acest articol.