În prima săptămână din aprilie 2025, Opera Națională București ne invită să explorăm interacțiunile dintre arta dramatică și arta lirică. Astfel, pe prima scenă lirică a capitalei, putem admira două spectacole de operă structurate și inspirate de importante piese de teatru (de sorginte americană și franceză): Callas – Oana Pellea de Terrence McNally (1 aprilie) și Rigoletto de Giuseppe Verdi (4-6 aprilie).
Callas – Oana Pellea (de Terrence McNally) – marți, 1 aprilie, ora 18:30
Aflată la granița dintre teatru și operă, producția senzațională a dramaturgului american Terrence McNally urmărește un masterclass susținut, în ultimii ani din viață, de soprana Maria Callas, la Juilliard School of Music din New York. În timp ce le oferă indicații tehnice tinerilor aspiranți la o carieră în belcanto, Maria Callas se destăinuie și se autoanalizează. O face cu sinceritate dureroasă, explorând relația ambiguă cu celebritatea, cu așteptările nesfârșite ale publicului, cu compromisurile pe care le-a făcut de-a lungul carierei sale fulminante. Interpretarea Oanei Pellea – de o fermecătoare complexitate dramatică și psihologică – surprinde toate nuanțele și fațetele personalității Mariei Callas: riguroasă și exigentă în exprimarea artistică, dar și romantică, vulnerabilă și profund umană. Marea noastră actriță reușește performanța miraculoasă de a o interpreta, fără a o imita, pe cea supranumită La Divina (readucându-i pe scenă aura legendară care a făcut-o nemuritoare).
Conferințele Operei Naționale București – joi, 3 aprilie, ora 16:00
Joi, pe 3 aprilie, de la ora 16:00, la Scena Gândirii – Conferințele Operei Naționale București, Daniel Nica va explora paradoxul artei dirijorale, înțeles deopotrivă ca necesitate și libertate, alături de doi invitați de excepție: Cristian Mandeal și Daniel Jinga. Un dirijor pare stăpânul absolut al orchestrei, un fel de demiurg ce recreează în stil propriu lucrări consacrate. Dar este el cu adevărat liber? Sau, dimpotrivă, este prizonierul partiturii, al intențiilor compozitorului, al gusturilor unei epoci? Când ridică bagheta, el pare să comande, dar, totodată, el se supune, se predă... Dar cui se supune, în fața a ce se predă? Cum se face că, în această tensiune dintre libertate și necesitate, un dirijor reușește să creeze ceva ce este, așa cum credea Celibidache, măreț, dar trecător. Evanescent, unic, irepetabil, precum libertatea însăși.
