Un nou termen este acum la moda pentru a caracteriza contextul complex in care ne aflam: policriza. Binecunoscutul economist Larry Summers, fost Secretar al Trezoreriei SUA și presedinte al Universitatii Harvard, intr-un interviu din Financial Times, atribuia paternitatea termenului lui Adam Tooze, un istoric englez profesor la Universitatea Columbia.
Termenul de policriza isi propune sa surprinda o combinatie unica de evolutii care au loc simultan și care se potenteaza reciproc. până la urma, cu astfel de evolutii lumea s-a mai confruntat: tensiuni geopolitice, razboaie, crize economice, puseuri inflationiste, instabilitate politica. Insa iata-le acum pe toate prezente împreună, riscand sa destabilizeze ordinea economica și geopolitica mondiala.
Confruntati cu o situatie atat de grava și in acelasi timp exceptionala, intrebarea este: de unde a pornit totul? Care au fost cauzele care ne-au adus aici?
Iar raspunsul meu, poate paradoxal, este ca toate aceste evolutii din zone atat de diverse, economice, politice, militare, au de fapt un numitor comun: lipsa de credibilitate.
Lipsa de credibilitate geopolitica
In ultimii ani am fost martorii unui proces intens de repozitionare a Chinei in raport cu tari și regiuni geografice din proximitatea sa. Iar aici ma gandesc la tensiunile generate de pretentia de a controla Marea Chinei de Sud, ignorand aspiratiile altor sase tari din regiune, sau la tensiunile izvorate din amenintarile constante la adresa Taiwanului. In ultimul deceniu, aceasta noua statura de putere regionala necontestata pe care și-a creat-o China a facut ca, alaturi de Rusia, sa apara un nou important pol de putere care contesta rolul SUA de putere globala.
Aceste evolutii au fost vazute de Rusia ca o oportunitate istorica, ceea ce a incurajat-o sa solicite o acceptare a largirii sferei sale de influenta și retragerea prezentei NATO din Estul Europei.
Ar fi trebuit sa surprinda astfel de evolutii? Poate ca nu, daca depanam timpul inapoi. Sa ne amintim de retragerea economica și politica a SUA din Asia, initiata de presedintele Trump, sau de relatia amicala și admiratia pe care acesta o avea pentru presedintele Putin. In tot acest timp, dependenta economica a Europei fata de Rusia nu a facut decât sa creasca, atat din perspectiva importurilor (de gaze), cat și din perspectiva exporturilor sau a investitiilor straine directe.
Toate aceste tendinte au fost asezonate cu discutii din ce in ce mai serioase care puneau sub semnul intrebarii soliditatea angajamentului SUA fata de NATO sau promovau ideea unei armate europene care sa fie mai putin dependenta de aliatul american. NATO devenea din ce in ce mai slaba.
Și ca să intelegem situatia din ce in ce mai complexa careia SUA trebuia sa-i faca fata, va propun o tema de meditatie: ce s-ar fi intamplat daca in timp ce Rusia ataca Ucraina, China ar fi atacat Taiwanul?
In contextul razboiului rece, SUA a avut o strategie de aparare care presupunea capacitatea de a duce doua razboaie regionale majore: Uniunea Sovietica și un al doilea stat. Odata cu trecerea anilor, a devenit din ce in ce mai evident ca sustinerea a doua razboaie in paralel nu mai este realista. La inceputul anilor 2010, in contextul limitarilor bugetare, noua strategie a fost aceea a razboiului “unu-plus”, prin care se viza infrangerea unui agresor major și blocarea celui de-al doilea. In cele din urma, presedintele Trump a ajustat strategia la cea a castigarii unui singur razboi.
așa cum profesorul Brands remarca, “istoric, supraputerile au sfarsit prin a fi obligate sa faca alegeri dificile pentru a face fata dezechilibrelor dintre angajamente și capacitate”. Un astfel de dezechilibru nu a fost benefic pentru credibilitatea SUA și a aliantelor pe care le conducea.
In contextul globalizarii, am vazut in ultimele doua decenii o decuplare a agendei clasei politice din tarile dezvoltate de agenda marelui public. In conditiile in care migrarea capitalului transforma tarile emergente și elitele mondiale in principalii castigatori ai globalizarii, clasa de mijloc a tarilor dezvoltate devenea un perdant evident. Era “elefantul din camera” pe care politicienii se prefaceau ca nu il vad, ingrijorarile maselor negasindu-și loc in programele electorale ale partidelor și politicienilor consacrati.
