Leonidele apar în fiecare noiembrie pentru că Pământul traversează, în aceeași perioadă a anului, firul de praf lăsat în urmă de cometa Tempel-Tuttle. Fiecare stea căzătoare din acest curent este un grăunte mic, adesea cât un bob de nisip, care se consumă în atmosferă.
Cometa Tempel-Tuttle lasă praf pe orbită
Cometa Tempel-Tuttle face un tur în jurul Soarelui în aproximativ 33 de ani. Când se apropie de Soare, gheața de la suprafața ei se evaporă și eliberează particule de praf și rocă. Particulele nu dispar. Se întind de-a lungul orbitei, ca un fir presărat în spatele cometei.
Orbita cometei intersectează orbita Pământului. În fiecare an, în a doua jumătate a lunii noiembrie, planeta trece prin această zonă. Particulele intră în atmosferă cu viteze de zeci de kilometri pe secundă. Gazul din fața lor se comprimă brusc și se încinge, iar suprafața grăuntelui se încălzește până se vaporizează. Lumina meteorului vine din aerul excitat din jurul particulei și din vaporii materialului ei.
Numele vine de la constelația Leul
Meteorii par să pornească dintr-un punct al cerului aflat în constelația Leul, numit radiant. Curentul își ia numele de la ea. Efectul e de perspectivă: particulele se mișcă aproape paralel, iar liniile lor par să se desprindă dintr-un singur loc, la fel cum șinele de tren par să se întâlnească la orizont.
Radiantul se ridică deasupra orizontului spre miezul nopții și urcă pe cer către dimineață. De aceea, a doua parte a nopții e de obicei mai bună pentru observat. Leonidele sunt meteori rapizi și lasă adesea urme luminoase scurte, care persistă o fracțiune de secundă.
Activitatea oscilează în cicluri de aproximativ 33 de ani
În majoritatea anilor, Leonidele dau un număr modest de meteori pe oră, iar maximul durează doar câteva ore. Ciclul cometei schimbă tabloul. La trecerea ei prin apropierea Soarelui, firul de praf din jurul orbitei e mai dens și Pământul poate traversa porțiuni bogate în particule.
Astfel de ani au produs în istorie furtuni de meteori, cu mii de meteori pe oră. Cea din noiembrie 1833, descrisă de observatori din America de Nord, a contribuit la apariția studiului științific al meteorilor. Furtuni puternice au fost raportate și în 1866 și în 1966, iar în 1999 și 2001 activitatea a crescut din nou.
Aceste episoade nu se repetă la fix. Densitatea firului depinde de cât de aproape trece Pământul de un anumit nor de particule, iar astronomii care calculează traiectoriile pot indica ferestre de câteva ore cu activitate crescută, fără să garanteze o furtună. Cine vrea să afle cum arată un an anume trebuie să consulte calendarele astronomice actualizate, nu cifre vechi.
