Fotografii care râd… Am strâns multe până la vârsta asta. Colecționez stări, zâmbete, vieți, drame sau iubiri pătimașe din toate timpurile. Fotografiile sunt brațe care mă țin strâns, îmi dau părul de pe frunte cu degetele, mă sărută sau mă ceartă. Toate îmi vorbesc, îmi șoptesc taine pe care le uit imediat. Apoi le caut din nou. Și iar le uit…
Pozele mele au ochi și buze, și degete lungi. Pozele mele sunt desculțe și plâng frumos, interbelic, parfumat și ireversibil. Pozele mele cântă pe scena Ateneului Român și-mi simt emoția trează, în vene, în tâmple. Pozele mele au gust sărat, de mare în septembrie. Pozele mele ard vieți. În pozele mele sunt eu când nu voi mai fi niciodată.
Din ele mă privesc bunicii, în anii 30 ai secolului trecut, mama – tânără de tot și senină ca o duminică de Florii, tata – râzând tot timpul, ca de un banc cu Ițic și Ștrul, eu – mică și incredibil de inconștientă, cu mutra mea de pandișpan, cu ochii mei ca mărgelele, dansând nițel într-un strabism înduioșător, gata de plâns, fratele meu, mic și uimit, nașii mei, prietenii și unii colegi de-ai mei din facultate și din presă, de care mă roade un dor năprasnic și imposibil de înțeles…
