Am două cățelușe de talie mică. Dorm cât e ziua de lungă, se ridică doar dacă aud ceva interesant prin bucătărie și consideră că orice loc liber de lângă mine le aparține prin lege nescrisă.
Greu îmi vine să mi le imaginez altfel.
Și totuși, în urmă cu câteva sute de ani, un câine de dimensiuni asemănătoare avea o meserie adevărată. Nu jucărie, nu simbolică. O meserie cu program și cu epuizare.
Alerga ore în șir într-o roată de lemn, lângă foc, ca friptura stăpânilor să iasă bine făcută.
I se spunea turnspit dog, câinele de frigare. Prima mențiune scrisă despre el apare în 1576, într-o carte despre câinii din Anglia, semnată de medicul John Caius. De atunci, numele lui apare mereu în bucătăriile englezești, aproape trei secole la rând, până spre finalul anilor 1800, când dispare aproape complet, și aproape fără urmă.
Cum funcționa, de fapt
Roata era montată pe perete, legată printr-un sistem de frânghii de frigarea de deasupra focului. Câinele intra înăuntru și alerga, exact ca un hamster într-o roată supradimensionată. Cu cât alerga mai repede, cu atât carnea se rotea mai bine.
Erau crescuți special pentru asta: corp lung, picioare scurte, dar puternice. Nu o rasă în sensul modern, standardizat, ci mai degrabă un tip de câine potrivit pentru muncă, atât de comun și de „la mâna a doua” încât aproape nimeni nu s-a obosit să-i țină evidența.
Munca era grea și fierbinte. Ca să nu epuizeze un singur animal, îi țineau adesea în perechi, la schimb. Se spune că de aici ar veni expresia englezească „every dog has his day”, fiecare câine își are ziua lui.
Duminica, uneori, aveau parte de o mică favoare: mergeau cu familia la biserică. Nu din grijă spirituală, ci pentru că erau utili și acolo, încălzeau picioarele stăpânilor.
O legătură frumoasă, dar nesigură
Aici intervine partea care mie mi se pare cea mai fermecătoare din toată povestea: unii cercetători ai istoriei câinilor cred că acești mici truditori ar putea fi, într-un fel îndepărtat, legați de Welsh Corgi. Da, rasa aceea pe care regina Elisabeta a II-a a iubit-o o viață întreagă.
E doar o ipoteză. Nu există un arbore genealogic care s-o confirme. Dar dacă vreodată vă uitați la un corgi și vă întrebați de unde vin picioarele alea scurte, acum știți de unde ar putea porni firul.
