Imaginea rămasă din filme, cu zeci de vâslași trăgând la unison în bătaia unei tobe, e spectaculoasă. Problema e că, în cazul vikingilor, nu prea are acoperire istorică. Iată ce știm cu adevărat despre felul în care își mișcau corăbiile lungi.
Scena e ușor de vizualizat: o corabie îngustă cu cap de dragon la proră, un rând de vâslași aplecați ritmic peste bord, vâslele care intră în apă toate în aceeași clipă și, undeva în spate, cineva care bate ritmul. În aceste zile imaginea a revenit chiar și pe stadioane: în timpul parcursului Norvegiei la Campionatul Mondial, suporterii au lansat „Viking Row", un ritual viral în care se așază pe rânduri și „vâslesc" în aer la o corabie imaginară, strigând „Ro! Ro! Ro!„ (adică „Vâsliți!”) tot mai repede.
Dar are această metodă, vâslitul cronometrat după un ritm, o denumire anume? Da și nu. Și tocmai aici încep surprizele.
Cine ținea ritmul, de fapt
Vâslitul coordonat după un tempo impus este o tehnică reală și foarte veche. Însă „toba" e mai degrabă un adaos hollywoodian. În marile galere ale Mediteranei, cele grecești și romane, rolul de a da cadența îi revenea unei persoane cu titlu precis, dar instrumentul nu era, de regulă, o tobă.
Pe trirema greacă, comenzile le dădea keleustes-ul, un fel de șef de echipaj, iar tempoul propriu-zis era marcat de un auletes, un flautist care cânta la aulos, un instrument de suflat cu ancie dublă. Cu alte cuvinte, vâslașii greci se sincronizau după sunetul unui flaut, nu al unei tobe.
La romani, personajul care le impunea vâslașilor cadența se numea hortator (uneori pausarius). Chiar numele spune ceva: hortator vine din latinescul hortari, „a îndemna, a încuraja", aceeași rădăcină din care engleza a păstrat verbul to exhort. Tobele cu care ni-l imaginăm azi, din „Ben-Hur" sau din filmul „The Vikings" (1958), sunt în bună măsură invenție cinematografică.
Iar în canotajul modern? Ritmul îl ține cârmaciul (coxswain), cel care nu vâslește, ci dă comenzile, în timp ce vâslașul din față, după care se aliniază toți ceilalți, e „capul de bătaie". Așadar rolul are un nume, mai multe, de fapt, chiar dacă „toba" rămâne opțională.
Și vikingii?
Aici vine partea contraintuitivă. Nu există dovezi arheologice sau scrise solide că vikingii ar fi folosit un toboșar pentru a impune ritmul la vâsle. Imaginea a fost, din nou, transplantată dinspre film peste realitatea galerelor mediteraneene.
Ce sugerează sursele istorice este altceva: vâslașii nordici se coordonau prin cânt și strigăt ritmic, iar cârmaciul de la pupa dădea cadența cu vocea. Muzica exista, desigur, în lumea vikingă. Se cunosc tobe folosite în ritualuri, instrumente de suflat precum lur-ul și lira scaldilor, dar rolul ei anume la vâsle nu este documentat.
E și o diferență socială majoră față de clișeul „sclavului la vâslă". Pe corăbiile vikinge nu trăgeau la rame sclavi înlănțuiți, ci oamenii liberi înșiși, adesea chiar războinicii care urmau să debarce și să lupte. Nu era nevoie de un supraveghetor cu bici și tobă; vâslitul era treaba tuturor.
Corabia care a mișcat o civilizație
Dincolo de mitul tobei, adevărata poveste este nava. Langskip-ul (corabia lungă, pe care popularizarea de mai târziu a numit-o „drakkar") era subțire, rapidă și proiectată pentru viteză, cu un echipaj numeros de vâslași-războinici. Sagele spuneau că o navă trebuia să aibă cel puțin 13 perechi de vâsle ca să fie considerată corabie lungă și cel puțin 25 de perechi ca să intre în categoria marilor nave.
Fiecare vâslaș avea un loc bine stabilit; poziția de la ramă se numea, în norvegiana veche, sess. Nu existau bănci fixe: oamenii vâsleau de multe ori așezați pe propriile lăzi cu bunuri, care erau aduse la bord odată cu echipajul.
Propulsia avea două regimuri. Pe mare deschisă, vela pătrată de lână ducea nava mai repede și cu mult mai puțin efort, și putea fi ridicată sau coborâtă rapid. Vâslele intrau în joc aproape de coastă, pe râuri, când vântul lipsea sau bătea din direcție greșită și, decisiv, în luptă, unde nu te puteai bizui pe capriciile vântului.
Efortul din spatele unei asemenea nave era uriaș. Estimările din arheologia experimentală arată că o corabie de 30 de metri putea cere munca a aproape 100 de oameni timp de un an, socotind și frânghiile, velele și fierul necesar. Cu ea, nordicii au ajuns din Scandinavia în Insulele Britanice, în Mediterana și până în America de Nord, cu aproape cinci secole înaintea lui Columb.
De la ramă la stadion
Așa că, data viitoare când vedeți imaginea vâslașilor vikingi trăgând în bătaia unei tobe (într-un clip de „living history", într-un film sau în tribunele unui meci), merită să știți că partea cu toba este, cel mai probabil, licență artistică. Ritmul exista, iar coordonarea era reală și vitală; doar că venea din glas și cânt, nu din piele întinsă pe lemn. Ceea ce nu face povestea mai puțin impresionantă: o mână de oameni liberi, sincronizați doar prin voce, au împins corăbii de lemn până la marginile lumii cunoscute.
Surse: Wikipedia (Longship, Trireme), World History Encyclopedia, The Viking Herald, Nordic Perspective, Visit Norway.
Notă: articol redactat cu asistență AI, verificat și asumat editorial de Anca Diaconescu.
