Poate că deschid o cutie pe care n-ar fi trebuit să o deschid. Dar spuneți-mi dacă nu ați observat și voi: actorii americani arată de multe ori ca niște supermodele, în timp ce actorii britanici seamănă mai degrabă cu oamenii pe care îi întâlnim pe stradă. Și, culmea, tocmai aceștia din urmă par adesea mai convingători.
Nu înseamnă că americanii nu știu să joace. Hollywoodul a oferit cinematografiei unii dintre cei mai mari actori ai lumii, iar talentul nu se măsoară în pașaport. Diferența pare să vină mai curând din felul în care cele două industrii formează actorii, construiesc vedete și aleg oamenii potriviți pentru un rol.
În cinematografia britanică, personajul este mai important decât imaginea
Mulți actori britanici pornesc din școli de teatru și își petrec ani întregi pe scenă înainte de a primi un rol important pe ecran. Joacă în spectacole, producții independente, seriale cu bugete modeste și personaje secundare. Sunt obligați să demonstreze că pot susține un rol, nu doar că arată bine în fața camerei.
Pregătirea teatrală nu se vede într-o fotografie, dar se simte în joc. În felul în care un actor își folosește vocea, își controlează corpul, ascultă partenerul de scenă sau transformă o simplă pauză într-un moment plin de tensiune.
Producțiile britanice par, de asemenea, mai dispuse să distribuie oameni care nu corespund tiparului clasic de frumusețe cinematografică. Un personaj poate avea dinții strâmbi, nasul mare, câteva kilograme în plus, riduri sau o față asimetrică fără ca cineva să simtă nevoia să-l „repare”.
Dacă actorul este potrivit pentru rol, acesta este argumentul care contează. Iar când pe ecran apare cineva care ar putea fi vecinul, profesorul sau medicul nostru, povestea capătă imediat mai multă credibilitate.
Hollywoodul nu distribuie doar actori. Construiește produse
La Hollywood, imaginea a devenit o parte importantă a produsului. Când un studio investește zeci sau sute de milioane de dolari într-un film, fiecare alegere este evaluată și din perspectiva riscului comercial. Un chip spectaculos, recognoscibil și ușor de promovat pare, cel puțin teoretic, mai simplu de vândut unui public internațional.
Așa apare fenomenul pe care îl întâlnim în numeroase producții americane: profesorul arată ca un fotomodel, polițistul pare desprins dintr-o reclamă, chelnerița are o imagine impecabilă, iar vecinul care apare două minute ar putea fi protagonistul unei campanii de modă.
