Dacă ar fi apărut prin anii ’80 sau ’90, credem că The End of Oak Street ar fi putut deveni un film la fel de cunoscut și de iubit precum Jumanji. Are acel tip de aventură care te face să uiți pentru două ore de lumea din jur: personaje obișnuite aruncate într-o situație imposibilă, umor, pericol, emoție și, evident, dinozauri.
Este un film realizat în 2026, dar cu sufletul marilor aventuri de familie din urmă cu trei sau patru decenii. Nu este însă o simplă imitație nostalgică. Regizorul David Robert Mitchell îi oferă o personalitate proprie prin stilul vizual, poziționarea camerei și felul în care construiește tensiunea.
Și, foarte important pentru noi, deși avem dinozauri, filmul nu ne-a făcut nicio clipă să credem că încearcă să devină un nou Jurassic Park.
O aventură din 1982, nu doar un decor retro
Acțiunea este plasată foarte clar în anul 1982, iar perioada nu este sugerată doar prin câteva melodii introduse strategic pe coloana sonoră. Vestimentația, obiectele din case, mașinile, activitățile personajelor și micile gesturi cotidiene construiesc o lume credibilă.
Pe alocuri, anumite detalii ne-au dat chiar impresia că ne aflăm mai aproape de anii ’70 decât de anii ’90. Dar probabil asemenea nuanțe sunt observate mai ușor de „babalacii” care au prins acea perioadă.
Filmul nu folosește trecutul doar pentru a exploata nostalgia. Absența telefoanelor mobile, a internetului și a posibilității de a cere ajutor în câteva secunde face ca izolarea personajelor să fie reală. O stradă suburbană dispare din lumea cunoscută, iar familia Platt rămâne singură în fața unui pericol pe care nu îl poate înțelege.
Dinozauri fără umbra apăsătoare a lui Jurassic Park
Aproape orice producție cu dinozauri ajunge inevitabil să fie comparată cu Jurassic Park. Este o comparație greu de evitat, dar The End of Oak Street reușește să nu trăiască în umbra francizei create de Steven Spielberg.
Dinozaurii nu sunt transformați într-o atracție turistică, nu există un parc care scapă de sub control și nici savanți care încearcă să explice fiecare specie. Ei apar brutal într-un spațiu domestic și familiar. Curțile, verandele și sufrageriile devin teren de vânătoare.
Creaturile arată foarte bine, iar scenele în care apar sunt intense și construite cu răbdare. Filmul nu se grăbește întotdeauna să arate pericolul. Uneori este suficientă o mișcare în afara cadrului, un zgomot sau reacția personajelor pentru a crea tensiune.
David Robert Mitchell, regizorul cunoscut pentru It Follows, știe foarte bine cum să transforme un spațiu aparent sigur într-un loc amenințător. Colaborarea sa cu directorul de imagine Michael Gioulakis contribuie decisiv la această atmosferă, iar distribuția îi are în prim-plan pe Anne Hathaway, Ewan McGregor, Maisy Stella și Christian Convery.
Anne Hathaway cu pușca și Ewan McGregor cu barosul
Ne-a plăcut foarte mult combinația dintre aventură, umor, momente întunecate și componenta emoțională. Filmul știe când să fie spectaculos, dar nu uită că în centrul poveștii se află o familie.
Anne Hathaway cu o pușcă, Ewan McGregor cu un baros și dinozauri care apar în cele mai neașteptate momente sunt suficiente motive pentru a te distra. Dincolo de imaginea lor de eroi improvizați, cei doi actori reușesc să dea greutate relației dintre Denise și Greg Platt.
Nu avem personaje construite doar pentru a fugi de monștri. Sunt oameni cu slăbiciuni, frustrări și probleme care existau înainte de apariția dinozaurilor. Tocmai această componentă umană face ca pericolul să conteze.
Muzica lui Michael Giacchino are energia unei mari aventuri cinematografice. Nu acoperă imaginile și nu încearcă să oblige spectatorul să simtă ceva, ci amplifică exact cât trebuie spectacolul, emoția și sentimentul de descoperire.
Finalul controversat
Singura noastră problemă importantă este finalul. Am fi vrut ceva mai dur, mai tranșant și poate mai curajos.
Dar, dacă ne gândim bine, dacă filmul ar fi fost realizat în anii ’80 sau ’90, probabil că acesta ar fi fost exact genul de final pe care l-am fi primit. Prin urmare, nu putem să ne supărăm prea tare. Finalul este în ton cu aventura nostalgică pe care filmul încearcă să o construiască, chiar dacă noi am fi preferat o altă direcție.
Totuși, am scăzut puțin nota din cauza lui.
În rest, The End of Oak Street este original, distractiv și suficient de diferit încât să rămână în minte. Este un film pe care îl vom recomanda.
Nota noastră: 7/10.
