Nu am încredere în Justiția din România. Și nici în Poliție. Nu pentru că „așa se spune pe internet”, ci pentru că prea mulți oameni au trecut prin situații în care instituțiile statului au reacționat târziu, superficial sau deloc.
Iar când cineva îndrăznește să vorbească despre asta, răspunsul oficial vine aproape reflex: „se atacă instituțiile statului”. (Serios?!)
Nu! Instituțiile sunt atacate din interior atunci când incompetența, pilele, corupția și nepăsarea sunt tolerate ani la rând.
Am și eu motivele mele să privesc cu neîncredere Poliția.
Locuiam la bloc. Într-o dimineață, pe la șapte, vecinul de deasupra s-a apucat să tranșeze un porc în apartament. Bubuituri, lovituri, vibra tot tavanul. Se mișcau lămpile. Soțul meu a urcat și l-a rugat civilizat să înceteze. A fost luat la mișto.
Am sunat la Poliție. Au venit doi agenți, au urcat la apartament și, după câteva minute, au plecat. Cu două plase pline de carne. Le-am văzut pe geam. Zgomotul a continuat până când omul și-a terminat liniștit „treaba”.
Mai târziu, vecinul i-a spus direct soțului meu: „Bă, dă ce ai chemat Poliția? Tu nu știi că io sunt dă la Poliție?”
Zbang!
Alt episod. Mașina parcată în fața blocului, exact cum erau încă alte zece autoturisme. Nu pe trotuar, nu pe loc plătit, nu blocam accesul nimănui. Dar amendă am primit doar noi. Motivul? „Ați fost reclamați de un vecin.” (Nu, nu era cel de deasupra noastră!)
Întrebarea firească a fost: și celelalte mașini? Răspunsul a fost un ridicat din umeri birocratic. Pentru noi exista reclamație. Pentru ceilalți, nu.
Genul acesta de experiențe nu apar în rapoartele oficiale, dar ele construiesc, încet și sigur, ruptura dintre cetățean și instituție.
Iar când apare un material precum „Poliție aservită”, realizat de Recorder, mulți oameni nu îl percep ca pe o exagerare, ci ca pe confirmarea unei realități pe care o cunosc deja.
Poliția Română a reacționat prin purtătorul de cuvânt Georgian Drăgan, care a acuzat Recorder că prezintă informații „trunchiat, inexact și alterate”. Problema este că însuși reprezentantul Poliției a recunoscut că nu văzuse integral documentarul. Se oprise la minutul 24. De ce? El știe. O fi avut altă treabă omul!
Cu toate acestea, a ieșit public să vorbească despre „destabilizarea instituțiilor statului” și despre faptul că materialul ar afecta „siguranța cetățenilor”. Pe bune? Adică oamenii care s-au uitat la ancheta RECORDER sunt în pericol? Uau! De ce?
Sunt acuzații extrem de grave. Dar fără exemple concrete. Fără explicații. Fără dovezi.
Eu cred că afectarea siguranței înseamnă:
- când o victimă sună disperată la 112 și este ignorată;
- când polițiștii intervin prea târziu;
- când relațiile contează mai mult decât competența;
- când funcțiile sunt ocupate prin împuterniciri repetate și nu prin concursuri reale;
- când oameni slab pregătiți ajung să conducă structuri importante.
România are deja destule exemple care au zdruncinat încrederea publică:
- cazul Alexandra Măceșanu, unde intervenția autorităților a fost întârziată dramatic;
- tragedia de la Onești, unde doi muncitori au fost uciși după o intervenție eșuată;
- cazul Vlad Pascu, care a ridicat întrebări serioase despre controalele Poliției;
- cazul Emil Gânj, unde o femeie a fost ucisă în ciuda avertismentelor repetate.
Iar problema competenței nu este deloc imaginară. Ia citiți: La concursul pentru șefia IPJ Brăila, unul dintre candidați, comisarul Iorgu Munteanu, a obținut nota 2,66. Celălalt candidat a luat 4,81. Niciunul nu a trecut examenul.
Articolele despre acest concurs pot fi citite aici, nu le-am inventat eu:
Asta nu înseamnă că toți polițiștii sunt corupți sau incompetenți. Ar fi nedrept și fals. Există oameni care își fac meseria cu pasiune, corect și decent.
Dar problema este că exact cei care compromit sistemul îi murdăresc imaginea complet. Iar presa nu are obligația să protejeze confortul instituțiilor. Presa are obligația să arate realitatea.
Jurnalismul de investigație nu destabilizează statul. Din contră. Este unul dintre puținele mecanisme care mai pot obliga instituțiile să răspundă public. Pentru că într-o democrație sănătoasă, întrebările incomode nu sunt periculoase. Periculoasă este tăcerea.
DFM 23 mai 2026
