Iosif Rus
Nu mai vorbisem de mult cu tușa Eca, din Ardeal, verișoara tatei, dar zilele trecute am sunat-o. Când îi aud graiul ardelenesc, molcom și rotund ca o inimă, parcă-l țin de mână pe tata, pe bunicul Pavel și pe Bențoaia, dacă mă puteți înțelege… 🙂
Tot discutând, povestind despre oamenii dragi pe care i-am cunoscut la Cluj, Țaga, Gherla și la Silivași: tușa Rafila, Lena, Maia, tușa mă întreabă dintr-o dată:
„Dar de unchiul Ionică, îți amintești? L-ai cunoscut? E soțul bunicii Rafila care era soră cu bunică-tu, Pavăl. Ionică are un frate care trăiește, îi general în rezervă și se numește Iosif Rus. O împlinit 110 ani toamna trecută. Îi foarte bine, lucid, are un spirit tânăr, activ, îi tare cumsecade. Profesor, o cântat la vioară, apoi o fost în război și-o vinit rănit. ”
Nu, nu știam, de acest unchi Iosif, dar după ce am aflat, recunosc cu mândrie și o bucurie de copil care găsește un dar sub pomul de Crăciun, m-am apucat să caut pe net informații despre dumnealui. Unchi prin alianță! 🙂
Dragul de el! Unchiul Iosif. Tare mult mi-ar plăcea să-l cunosc în realitate. Omul acesta văzut războiul cu ochii lui, a cunoscut lipsurile, ca și bunicul Pavel, a traversat regimuri și schimbări care au redesenat lumea.
Și, totuși, a rămas aceeași persoană liniștită, cu o privire senină și o înțelepciune care luminează.
„A uitat moartea de mine”, spune adesea, cu un zâmbet care dezarmează orice solemnitate.
O ceremonie a recunoștinței
În octombrie, în ziua în care Iosif Rus a împlinit 110 ani, La Centrul Muzeal de Istorie Gherla, oficialități locale, militari și oameni ai comunității s-au adunat pentru a marca acest moment rar. Nu a fost doar o aniversare, ci un gest colectiv de recunoaștere.
Prin decret prezidențial, veteranul meu (că de-acum e și al meu!) a fost avansat la gradul de general de brigadă în retragere – o onoare care încununează o viață de sacrificiu și devotament.
