Iubirea apare târziu, de obicei după ce ai învățat suficient despre singurătate încât să nu te mai sperie. Nu vine ca o promisiune, ci ca o oboseală comună, un acord tacit între două ființe care au eșuat separat și decid să eșueze împreună. Nu are nimic eroic.
Este, mai degrabă, o formă de management al suferinței cotidiene. Ne-am obișnuit să vorbim despre iubire ca despre un sentiment intens, dar intensitatea este o calitate supraevaluată. Ceea ce contează cu adevărat este regularitatea: prezența celuilalt dimineața, respirația lui imperfect sincronizată cu a ta, acceptarea micilor defecte ca pe niște taxe inevitabile.
În fond, iubirea este o economie de gesturi mărunte, administrată prost de cei care încă mai cred în fericire. Sexul, la rândul lui, nu salvează nimic. El doar confirmă, pentru câteva minute, că trupurile încă funcționează conform specificațiilor.
După aceea, revine tăcerea, ușor mai grea, dar suportabilă. Uneori, în această tăcere, apare ceva ce seamănă cu tandrețea. Alteori, doar dorința de a nu fi singur în fața morții. Iubirea nu ne face mai buni. Ne face doar mai puțin singuri, ceea ce, într-o lume organizată eficient pentru izolare, este deja un mic miracol statistic.
Fragment din cartea ”Lucruri indiferente”, în curs de apariție.
Autor: Toti Marinescu
