Piața Universității. 7 august 2025. Aerul e greu și fierbinte, dar nu doar din cauza caniculei. E căldura trupurilor, a inimilor adunate aici.
Pe asfaltul încins, o boxă portabilă lasă să curgă primele acorduri din „Imnul Golanilor”. Peste 150 de oameni au venit. Unii stau tăcuți, alții cântă cu ochii închiși. Lacrimi. Șoapte. Furia surdă a unei generații care încă nu a fost ascultată.
Ziua fusese declarată oficial zi de doliu național pentru Ion Iliescu.
Dar aici, în Piață, se trăiește altfel: nu doliu, ci memorie. Nu liniște, ci glasuri. Nu uitare, ci amintire.
„Era să nu apucăm ziua asta”
Un bărbat desface o sticlă de șampanie și spune simplu, fără patimă: „Era să nu apucăm…”. Nu-i nevoie să spună mai mult. Cei din jur înțeleg. Unii zâmbesc amar. Alții se uită în pământ. Din difuzoare începe „Vino, Doamne” a lui Vali Sterian. Cântecul umple aerul. Îți intră în suflet.
Nu e o manifestație mare. Nu zbiară nimeni: „E țara mea, băăăăă!”
Sunt foștii „golani”. Reali. Cu povești. Cu traume. Cu o memorie încă vie, ca o rană care nu s-a închis.
Jandarmeria a transmis că protestul nu are autorizație. A avertizat, a stat deoparte. Oamenii au rămas. Cu decență. Cu demnitate. Cu durerea lor.
Rochia roșie care n-a mai contat
Cătălina povestește cum în 1990 avea 16 ani și visuri. Unul dintre ele – o rochie roșie de catifea, prea scumpă pentru părinți, dar promisiunea era acolo. Întâlnirea cu mama în centru, în ziua aia, n-a fost despre rochie. A fost despre supraviețuire.
„Ne-am trezit față-n față cu minerii. Ne-a salvat un necunoscut, ne-a dus la metrou. Rochia? Nu mai conta. Conta că eram tefere.”
Lângă ea, o femeie plânge în tăcere. Mai încolo, un bărbat citește, cu voce calmă, numele victimelor Mineriadei. Cineva a scris pe un carton: „Justiție pentru morții fără cruce.”
„Tatăl meu a fost bătut pentru că avea barbă”
Horațiu povestește simplu, dar fiecare cuvânt lovește:
„Tata mergea la muncă. L-au prins pentru că părea ‘intelectual’. Avea barbă. L-au bătut până a leșinat. Poliția nu l-a dus la Măgurele ca pe ceilalți. Era prea rău. L-au lăsat în fața blocului. Am coborât și l-am ridicat de pe asfalt. Era o carne zdrobită. De atunci n-a mai fost același. A și murit între timp…”
În jurul Pieței, lumânări. Fotografii. Mesaje. Amintiri care nu vor să dispară.
Oameni, nu lozinci
Ce s-a întâmplat în Piață n-a fost doar un protest. A fost un ritual. O comemorare alternativă. Un spațiu civic de memorie unde fiecare a venit cu durerea lui. Cu povestea lui. Cu vocea lui.
Nu au fost scandări goale. Nu s-a strigat de dragul de a striga. A fost durere reală. Trăită. Nemascată. Și, poate cel mai important, a fost demnitate. Demnitatea de a nu uita. De a nu ierta în tăcere. De a spune, chiar și acum, după 35 de ani: „Știm ce s-a întâmplat. Și nu ne vom preface că n-a fost.”
Într-o zi în care autoritățile au cerut tăcere, oamenii din Piața Universității au ales să vorbească. Fără ură, dar cu adevăr. Fără spectacol, dar cu sens.
„A fost odată ca-n povești, a fost în România…”
Și e încă. Aici. În vocea celor care nu uită. În inimile noastre, a celor care au trăit Piața Universității, în numele celor bătuți de mineri. În numele celor care și-au părăsit țara după aceea!
„De ce nu încetați acest cumplit război?
De ce vă gândiți numai la voi?
Și nici nu vă pasă de mama care-și plânge
Copilul său ucis ce zace-n bălți de sânge
Și nici nu vă pasă de cei ce nu mai sunt
De cei ce vă acuză de-acolo din mormânt!” – Vali Sterian-
DFM 8 august 2025
Foto: Cătălina Lupu, aka sor-mea. 😉
Mulțumesc!
