E joi. O zi obișnuită pentru unii, o zi de doliu pentru alții care bocesc la catafalcul lui Iliescu, dar pentru mine a fost din nou ziua în care am oferit ceva ce nu se poate cumpăra – o șansă la viață.
Am fost la Centrul de Transfuzie Sanguină din București, pe strada Constantin Caracas. Aveam programare pe Donorium, așa că totul a decurs repede, eficient, cu profesionalism. Era multă lume – semn că nu sunt singura care crede că ajutorul real nu se strigă, ci se oferă.
Donez sânge din 2016, cu pauze inevitabile, dar cu aceeași inimă plină. Astăzi, îngerii mei roșii – cum îmi place să le spun – au plecat către un bărbat din Oradea. Nu îl cunosc. Știu doar numele lui: Mădălin. Și sper din suflet să-l fi ajutat. Sper să simtă că, undeva, cineva s-a gândit la el (și la mama lui!) fără să-l fi văzut vreodată.
În jurul meu, o lume tăcută și determinată. Un bărbat își verifică pulsul. Altul bea apă. Îmi spune că a venit să doneze sânge pentru un cumnat care a avut un accident de mașină. O tânără studentă zâmbește, dar îi simt teama. Își rotește părul pe deget și e emoționată. E prima ei donare. O face pentru un coleg bolnav. O femeie trecută de 50 de ani completează cu grijă formularul de triaj. Sunt oameni obișnuiți. Dar azi, aici, toți sunt eroi.
Cristina și Liliana, cele două asistente care mi-au fost alături, sunt profesioniste desăvârșite. Cristina are o mână atât de ușoară, încât nici nu am simțit acul. Nu îi fac reclamă – sunt jurnalist, sunt obiectivă.
