De când am zărit-o prima dată, m-am gândit numai la ea. Nu era chiar normală și mă atrăgea ca o halbă de bere rece după o zi de muncă în plumb și spume de nervi la tipografia Universul.
Nu pot să spun de ce și cum s-a întâmplat exact. Cert e că îmi plăcea la nebunie. Asemenea specialitate de femeie nu mai întâlnisem. Pofteam la ea, ca la un salam adevărat, de Sibiu, așa cum numai în copilărie mai mâncam. Rar, e drept!
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Mergea cu bărbia sus, era tot timpul cu ochii după statui, cariatide, ferestre, case de la 1800, acoperișuri, poduri, cupole. Nu se mai uita pe unde călca și adesea cădea în genunchi. Ce toantă!
Fuga ei era ca un hohot de râs. Fugea de parcă râdea. Pentru că, femeia despre care scriu, fugea tot timpul, n-avea stare. Și când traversa strada, și când venea spre mine, și când pleca spre alții. Fugea…
La început am crezut că e dilie și că a uitat fierul de călcat în priză sau c-o bate tac-su, dacă întârzie acasă. Nu. Așa era ea. Fugea.
Acum am observat că face la fel, dar s-a mai liniștit un pic, pentru că nu vrea să-i dea un exemplu prost lui fiu-său. Aiurea! Parcă eu n-o cunosc? Pun pariu că atunci când e singură fuge iar!
Ce era să fac? Îmi plăcea. Toată! De jos până sus. Îmi plăcea privirea ei care „vorbea”. Avea sute de feluri în care studia oamenii: ascuțit, galeș, pierit, uimit, încrâncenat, copilăros, țâfnos, mândru, gol, cu una dintre sprâncene ridicată în sus, privea în culori: albastru, roșu, alb, negru, cu ură și cu iubire.
Mai târziu, după ce a fost a mea, mă târa prin cele mai penale crâșme de mahala, cele mai periculoase și mai de nedescris. Aveam inima cât un purice. Dacă sărea vreunul cu halba la noi?
Nu, nu era inconștientă, (sau poate că era!), dar zicea că „studiază” caractere, tipologii umane, vorbe, expresii, mutre, tatuaje, pentru texte. O înțelegeam, ce maica mă-sii! Prea era credibilă.
Spre norocul nostru n-am pățit niciodată nimic, chiar dacă, într-o seară, a vărsat pe masa unei crâșme, din neatenție, vreo trei sticluțe cu mir de la Muntele Athos. O săptămână întreagă a mirosit a aripă de înger și-a crin în cloaca lui Satan, iar bețivii zâmbeau fericiți cu ochii-n televizor.
Cel mai mult o atrăgea zona Grivița, la cârciumioarele de la calea ferată, fără autorizație și cu WC afară, în spate. Avea ea o chemare spre sordid. Alte femei visau la sclipici, aur în urechi, restaurante de lux, Paris, vacanțe la Mediterană, Mercedes la scară și menajeră. Ei i se rupea-n paișpe de toate astea! Între un inel de aur, cu piatră la mijloc – vorba cântecului – și o călătorie prin țară după reportaje demente pe la balamucuri, cimitire și locuri de speriat ea alegea călătoria. Nu-i trebuia mâncare la restaurant, cum ar fi cerut orice femeie normală. Un pateu cu brânză, o cola sau cipsuri sărate erau suficiente! N-avea treabă! Uneori, cu doi covrigi plin de mac, la un leu bucata, trăia toată ziua.
Era diferită total de toate gagicile de care mă îndrăgostisem până atunci. Roșcată, cu pielea albă și pistrui pe umeri, cu părul lung, mică de înălțime, purta blugi, bocanci, o geantă și un reportofon cu ușița paradită. (pe care-l păstrează și acum!).Primăvara lui 1998. Și eu eram mai tânăr.
Ea fuma Marlboro roșu cartonat, două pachete pe zi, era rea ca un junghi matinal, ca o durere de măsea, scârboasă, rece, îmbufnată, nu mă băga în seamă, abia dacă-mi vorbea când ne întâlneam pe la conferințele de presă. Cum s-o abordez?
Voiam să fie nevasta mea! Nevastă, nu amantă, nu iubită. Să fie cu mine mereu, s-o vadă lumea, s-o știu undeva, ascunsă, prin casă, s-o aud cum caută ceva, cum cântă, cum mă strigă, să aștept să-mi facă o cafea în care uită mereu câte lingurițe de cafea pune, să mă împiedic de pantofii ei mici, puși, frumos, la ușa de la intrare.
Dar visam cu grație, ca un zevzec erotoman. Tânăra era combinată deja cu un pletos șmecher, urmau să se căsătorească, făcuseră verighete, planuri de nuntă, iar eu, la rândul meu, eram însurat, aveam și un copil, păcătosul de mine…
Câte pietre trebuia să primesc în bot și-n cap pentru eroarea îngrozitoare de a mă fi îndrăgostit de această creatură ciudată? Câte blesteme și admonestări? Câte amenințări?
Pârț. Fleacuri. Le-am primit cu bucurie pe toate. Eram nebun. Nu-mi păsa. Am divorțat. Oricum nu mă înțelegeam cu soția. Incompatibili.
Nu m-am lăsat, până ce n-am reușit s-o aduc pe nebună în drumul meu, în casa mea, în viața mea! A fost un chin. Nu voia și gata!
La început, am ademenit-o ca pe pisici (ea e mai felină la caracter, așa…), i-am dat lapte rece, bere Ursus de la gheață, i-am cumpărat toate cărțile lui Cărtărescu, am dus-o la Teatrul Național, i-am pus pe deget un inel din argint, cu pietricele, am mângâiat-o pe orgoliu și pe tatuaje, i-am recitat Esenin în rusește, Dinescu, Argezi și Eminescu, m-am suit pe mese, am pus lăutarii să-i cânte NUMAI EI„ Avant de Mourir” în Cișmigiu.
Îi luceau ochișorii, dar a doua zi zgâria ușa ca motanii când se cer afară. Pleca. Avea „treabă”. Dispărea prin centrul Bucureștiului, ia-o de unde nu-i!
