L-am cunoscut în 1994, când m-am angajat la Uniplus Radio. Un tip simpatic, educat, frumos și plin de veselie. Nu l-am văzut niciodată trist. Matei râdea mereu. Râdea cu toată făptura, iar bucuria izvorâtă din sufletul lui lumina ca un far în întuneric.
Au trecut anii, m-am angajat în altă parte, dar ne întâlneam mereu pe la conferințele de presă, la Guvern sau pe stradă. Și la fel era de vesel. El se mutase la ProFM, apoi la ProTV.
„Bem o bere, zâno?”
„Bem, Matei! Bem! Dar nu acum, că trebuie să ajung la redacție să scriu ce-a debitat Tribunul (CVT).”
Și nu mai ajungeam niciodată să ne vedem. Nu mai era timp.
Ne-am reîntâlnit la maturitate și, de atunci, am vorbit mereu pe whatsapp.
Într-o zi, m-a sunat și mi-a spus că are cancer. Mi-a stat aerul. „Ești nebun? Cum? De ce? La ce?”
„Ei, lasă…”
Și-a schimbat vorba.
Anul trecut, pe vremea asta, i-am dus niște compot de cireșe și de mere. Era o căldură înfiorătoare. Când l-am văzut, am realizat că Matei nu mai era Matei… Și o durere, care era numai a lui, m-a amuțit timp de câteva clipe. N-am știut ce să-i spun. Doar l-am îmbrățișat. Era slab ca un băiețel de clasa șaptea. N-am mai băut berea aia.
