Autor arh. George Matei Cantacuzino
„Ce e un mitocan? El nu reprezintă o categorie socială, dar se găsește abundent în toată societatea românească și ia toate aspectele, exercită toate funcțiile, e omniscient și veșnic prezent în treburile românești. Mitocanul nu e nici mahalagiul zgomotos, burtă-verde fericit de atrăi, nici chefliul superficial. Mitocanul e îngâmfatul zeflemist și sceptic, care rezolvă orice situație, orice problemă oricât de gravă cu un spirit vulgar. Mitocanul are o putere corosivă asupra vieții noastre intelectuale și mai ales asupra vieții noastre de stat.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Mitocanul s-a născut supărat și contra. Contra oricărei inițiative generoase, contra instituțiilor existente, contra optimismului, contra eroismului. E patriotard cu toate că e antipatriotic, e amoral dar sever, e obraznic și laș.
Ceea ce face însă din mitocan vrăjmașul No. 1 al civilizației românești e dorința lui de a vâna iluziile și idealurile și de a dărâma metodic speranțele, de a zădărnici optimismul, de a inocula în inimi curate și mândre complexuri de inferioritate, de a cultiva înjosirea și de a încerca a menține viața românească întrʼo ipostază de autoironizare, de denigrare și de lipsă de încredere.
Incult și vehement, nu e în curent cu istoria României pe care o neagă și cu prezentul românesc pe care încearcă a-l distruge sau cel puțin a-l micșora.
Nu citește mai ales cărți românești, nu ia parte la viața autohtonă, dar judecă și bate din mâini la fiecare înfrângere, zicând că o prevăzuse. Fuge de răspunderi, dar cere onoruri. Nu călătorește, dar face veșnic comparații cu străinătatea. Nu își crește copiii, dar îi declară geniali.
Produs postbelic al unei Românii zăpăcite, el menține în mediul românesc o stare gripală, stânjenind ori ce activitate mai darnică și lăsând să se piardă o bună parte din patrimoniul energiei acestui neam. Din acest motiv intelectualii ca și artiștii trăiesc departe de ceea ce se cheamă societatea noastră.
Arhitecții cari nu-și pot permite luxul suprem: izolarea, au fost însă întrʼo largă măsură victima mitocanului. Zăpăceala lipsei lui de intelectualitate, neaderența lui reală cu pământul, incapacitatea sa de a se încadra în sânul unei discipline, a adus spre acest nihilism de forme și exces de elemente în arhitectura Capitalei. Informându-se numai la cinematograf după mese prea lungi și zile goale, mitocanul ar dori să rezume în casa lui decorul tuturor dramelor pasionale, în care fațade din țara bască au ferestre venețiene sau fațade mexicane au elemente brâncovenești, pe când cupole romane acoperă săli de bae și catapetesme servesc drept bar pentru a servi cocktail-uri. Nu e credincios, dar totuși are cavou la Bellu în stilul cel mai pompos posibil, pentru a putea înfrunta cu seninătate veșnicia alăturea de regi și de sfinți.
Tăvălit în beatitudinea vulgarității sale, el nu-și dă seama că vremurile se schimbă și lucrează pe nesimțite dar metodic în contra lui. Față de gravitatea vieții de astăzi el este menit pieirii. De altfel, apăsătoarea lui prezență se simte mai ales la București. Provinciile, cu o viață mai simplă, nu sunt un mediu favorabil acestui gen. În progresivă disciplinare a vieții românești câmpul de acțiune al mitocanului (a cărui nevastă este adesea o estetă) se reduce din ce în ce. Totuși, mult după dispariția mitocanului de pe scena actualității, ravagiile lăsate de dânsul se vor simți.”
Autor George Matei Cantacuzino, „𝑀𝑖𝑡𝑜𝑐𝑎𝑛𝑢𝑙, 𝑐𝑎 𝑓𝑎𝑐𝑡𝑜𝑟 𝑎𝑙 𝑐𝑖𝑣𝑖𝑙𝑖𝑧𝑎𝑡̦𝑖𝑒𝑖 𝑟𝑜𝑚𝑎̂𝑛𝑒”, în „Gazeta Municipală. Săptămânal de educație și critică edilitară””, Anul IX, nr. 450, 8 decembrie 1940, București
Foto GM Cantacuzino. Preluare net.
