Cora Laura Coruț. Da, fiica lui Coruț. Acel Coruț. Scriitorul (și nu numai!).
O strigam Coruța. Am cunoscut-o în 1993. Era frumoasă ca o zână, înaltă, suplă, delicată, inteligentă, educată, purtând pe chip o indiferență delicioasă…
Drumurile noastre s-au lipit o vreme, ne vedeam zilnic, învățam în același aer straniu și cam nesigur al anilor de după Revoluție. Am plăcut-o mult, pentru veselia ei sinceră, curată, transparentă, spontană.
Aaa, dar voi nu știți cum râdea Cora! Era o explozie! O cascadă. Ea nu se putea controla (pe vremea aia!). Îmi amintesc că o făceam să râdă la cursuri, nu mai știu ce prostii debitam, (că eram prima la astea), mă strâmbam la ea, și izbucnea ca o nebună, până ne dădeau profii afară din clasă.
Fumam Kent lung și ne șlepăiam prin Romană, vesele sau triste-cavou, în funcție de stările pe care le trăiam.
Ne întâlneam cu rockerii, visam albastru și ne povesteam viețile noastre de fetițe ajunse la 20 și ceva de ani (e mai mică decât mine!).
Ea m-a învățat să-mi fardez ochii și sprâncenele, (Dano, dă-te cu periuța de la mascara și nu uita să NU te atingi după!)
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Firește că uitam, că doar nu eram fraieră să stau cuminte! Mă atingeam și mă umpleam de rimel pe frunte, iar ea râde, și râdea! „Ești imposibilăăă! Te-ai mânjit ca un copil!” și mă privea, așa, straniu…
Doamne, avea fata asta niște ochi splendizi, căprui spre negri, adânci, migdalați, înconjurați de gene lungi, dese și evident, închise la culoare. De sprâncene nici nu mai zic, erau alungite spre tâmple, dese, și nebune-nebune.
