„În memoria bunului meu prieten Bobby Torok.
La începutul verii anului 1976, tocmai sosisem în țară, în vacanță. De fapt, terminasem cu școala și urma ca în Septembrie să mă întorc ca să primesc repartiția pentru primul meu „job”.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Aveam contract pentru următorii nouă ani, iar primul „job” aveam să-l am în Madagascar, dar până atunci mai erau trei luni și bani… ioc.
Tocmai coborâsem din avion la Otopeni și fiindcă aveam o grămadă de bagaje, era musai să iau un taxi, așa că „târâș-grăpiș” mă bulucisem de-a dreptul asupra unuia dintre ele, începând să mă instalez bine mersi în el și când deja plecase restul taxiurilor, îl aud pe șofer că-mi spune:
– Auzi băiatu? Îmi pare rău dar ai tras lozul necâștigător.
– Aoleuu! Păi… cum așa nașule?
– Păi, chiar așa cum ți-am spus. Trebuie să mai tragi o dată.
– Stai nițel că m-ai încuiat de tot. Vrei să zici că ai lozuri de vânzare? L-am întrebat eu complet nedumerit.
– Bă… dar chiar că ești încuiat și totuși ai noroc că sunt eu prea flexibil, așa că îți voi explica ca unui analfabet ce ești: Scoateți dracului catrafusele din mașina mea și așteaptă să apară vreun fraier care să te ia, fiindcă eu mai am treabă pe aici. Capiși? Sau trebuie să-ți desenez ca să înțelegi? Spuse namila din fața mea.
– Hai bree nașule nu mai râde de mine, că sunt băiat ca lumea.
– Mă vezi pe mine că râd? Și cine ți-a zis că ai fi ca nelumea, că doar lumea e plină de proști.
– Te rog unchiule, nu mă lăsa baltă. Cine știe când o să mai apară alt taxi.
– Aici nu pot să nu-ți dau dreptate și uite că parcă mi-ai cam înmuiat puțin și inima.
– Păi… atunci haide să batem palma. Zic eu, prinzând mai mult curaj.
– OK! Dar începând din clipa asta, aparatul trebuie să taxeze și eu trebuie să mă duc să „bag ceva la ghiozdan” că sunt lihnit de foame, iar tu poți să vii cu mine dacă vrei.
– Aș prefera să stau aici lângă bagaje, dacă nu e cu supărare.
– Buuun! Atunci „marinarii pe covertă”. „Ieși la zar” cu 100 de lei și poți să stai aici cât ai chef.
– De acord, doar că știi… ar fi o mică problemă.
– Dumnezeule! Deja îmi vii cu probleme? I-a mai dute băi de aici învârtindu-te, că deja m-ai căpiat nu alta. Să nu te mai găsesc aici când mă întorc, că te desființez. Ai înțeles? Gata! Hai dispari!
– Stai bree unchiule, nu mă lua așa că pot să-ți explic.
– Bineee! Hai explică-te. Îți dau zece secunde din timpul meu prețios, după care nu-ți mai rămâne decât să te teleportezi.
– Nu am nici un leu la mine, dar…
– Cuuum? Încă mai îndrăznești să stai în fața mea? Vezi că-mi iei aerul și fac urât.
– … dar am dolari.
– Poftim? Băi tu vorbești serios? Să-i văd, mai întâi. Așa că am scos și i-am arătat cei 100 de dolari în bancnote de câte cinci, ce-mi mai rămăsese pe toată viața mea.
– Ohooo! Să trăiești boierule. S-a schimbat „calimera”. Haide că mi-a trecut foamea și hai s-o tundem de aici, că suntem urmăriți. După care, porni motorul și demararăm spre București. În sfârșit, se părea că ursitoarele și-au amintit și de mine.
Pe drum a încercat să mă tot descoasă în fel și chip, comportându-se ca unul ce era uns cu toate alifiile, dar nici eu nu ieșisem chiar atunci de la grădiniță, că doar ce absolvisem o școală superioară cu profil militar și cu note maxime, așa că a aflat exact ceea ce am avut eu nevoie să afle, printre altele și cel mai important lucru, faptul că aveam mare nevoie de un „job”, pentru următoarele trei luni, la care el mă întrebă:
