Pentru ca istoria de față să nu fie mai stufoasă decât coada susmenționatei vulpi, o vom începe de la ieșirea din Eforie-Nord. Mă târam în coloana prăfuită și pârlită de canicula sfârșitului de august, printre sute de mașini care părăseau litoralul. Nu înțelegeam de ce motorul celebrului meu Cielo, deși ambalat îngrijorător la 3-4 mii de ture, abia reușea să miște dihania. Hârbul tocmai ieșise dintr-o reparație care se lungise două săptămani, interval în care îi cunoscusem pe Jason și Anca, acum pasageri nedumeriți.
Mergeam spre Cluj, dar pe Anca urma s-o las la București, de unde avea bilet de avion, iar Jason ajungea finalmente la destinație după ce făcea alături de mine un ocol pe la Onești, unde eram invitat la nunta unei verișoare. Ne împrieteniserăm pe plajă în Vamă și toți trei eram „între joburi”, mai ales Jason, care nici nu-și punea problema următorului. Jason era american, cu rădăcini de indian Cherokee, straniu reflectate în ochii alungiți, dar foarte albaștri, în general ascunși sub cozorocul unei șepci de ski cu emițător de avalanșă. Anca, plictisită de PR la un NGO umanitar, voia să fie PFA independent. Eu fusesem director de marketing la o revistă care promitea să fie celebră, mai ales dacă nu aș fi fost dat afară de pe acest post de fix trei ori. Alt numitor comun era că stătuserăm pe malul mării „de toți banii”, ca de fapt 90% dintre vilegiaturiști.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Cu greu am reușit să ies din coloană și am deschis capota. Am verificat tot ce puteam verifica, adică apă, ulei, cabluri electrice și alte improvizații la care eram mare meșter și am repornit, cu pasagerii din ce în ce mai îngrijorați de îngrijorarea mea. Nu pricepeam și pace de ce dihania cu motorul mugind abia reușea să se miște.
La Agigea am frânat regulamentar ca să acord prioritate unor pietoni lenți și elefantini. După care rabla a înțepenit și a trebuit s-o scot din trafic împinsă, la intersecția care marchează centrul urbei. Zăpușela după-amiezei fleșcăia până și tragismul situației. Cu rabla între două grămezi de pepeni, fumam necăjit, așteptând o soluție. Eram în dreptul unei terase cu puțini clienți și multe scaune. Unul, mătahălos și ras în cap, cu tradiționalul maieu de poliester, m-a abordat empatic ca un duhovnic. După o scurtă confesiune, am primit diagnosticul – se dusese discul de ambreiaj. Omul era taximetrist și s-a oferit să mă ajute, contra cost bineînțeles. Am stabilit că a doua zi mă tractează până la un mecanic și am reușit să comand un disc de ambreiaj de la un magazin de piese auto aflat la o distanță convenabilă de locul herniei de disc de ambreiaj.
Problema era că aveam de petrecut o noapte în Agigea – eu, Anca și Jason – pe buget zero. L-am cazat strategic pe Jason la Hotel Cielo, iar eu am luat cortul și am pornit cu Anca să căutăm un amplasament. Am ajuns prăfuiți și leșinați pe lângă piciorul maiestosului pod, pe care norocoșii cu automobile funcționale traversau Canalul Dunăre – Marea Neagră. Malul sudic, acoperit de iarbă și tufișuri uscate, era numai al nostru. Un fel de poieniță cu urme de picnic a fost locul în care am înfipt cuiele cortului și am dat stingerea cam pe când stelele începeau a sclipi eminescian, nemuritoare și reci la problemele mecanico-logistice ale zilei.
A doua zi, la prima oră dădeam viguros mâna cu taximestrul chelios. După ce l-am expediat pe Jason spre cortul argintiu de la piciorul podului, am ajuns la mecanic. Domnul mecanic s-a scuzat că nu mai poate face nimic, lipsindu-i o cheie specială, esențială pentru operația de hernie de disc auto. Soluția era să ajung la un service în Constanța, aflată la 6 kilometri nord de Agigea. Taximestrul m-a remorcat după ce a mai crescut neamiabil prețul. Din cauza blocajului de pe drumul principal, am ajuns pe un drum de pământ, pe care am avut senzația că o să râmân cu volanul în mână ca în desene animate, fiindcă ori nu înțegeam eu arta tractării, ori fiindcă maestrul taximestrist avea un stil mai degrabă smuls, posibil datorită unor urme de vagii studii agronomice la Cluj. După ce șufa de remorcare s-a rupt de două ori și am evitat o coliziune minoră la un viraj stânga pe artera principală, am ajuns finalmente în urmă cu vreo 30 de ani. Cam asta fost senzația după ce am intrat pe poarta service-ului auto care data din glorioșii ani ”80. Am intrat automat în atmosferă căciulindu-mă pe la șeful de tură cu talonul mașinii, care a catadixit să mă repartizeze unui mecanic pe care probabil nu-l avea în grații, fiindcă se vedea de la o poștă că numai bani de bacșiș nu am. Mecanicii își vedeau tacticos de treabă, total neimpresionați de efortul pe care îl făceam împingându-mi singurel rablamentul către masa de operație.
După ora prânzului, respectată cu sfințenie, specialiștii au început să meșterescă prin burta a ceea ce fusese odată un automobil executive. După ce am târguit niște ulei și ceva șuruburi de la un chioșc de peste drum, din motive de economie, pe la orele 15 s-a pronunțat încheierea cu succes parțial a operației și decesul pacientului. Adică înlocuirea discului de ambreiaj fusese un succes, dar în schimb se rupsese altă piesă esențială. Pe când încercam să înțeleg informațiile, mi-a sunat telefonul. Era Anca, a cărei primă întrebare a fost dacă am un cuțit. Mare. Am simțit că mă ia amețeala. Ce cuțit, la ce-ți trebuie cuțit? – am reușit să întreb. „Păi ne atacă o vulpe!” – m-a informat Anca foarte seriosă.
„Cum să te atace o vulpe?!? Vulpea e animal mic, îi e frică de oameni!”
„Nu-i e frică și asta cred că e și turbată, se uită fix la mine! Îmi trebuie un cuțit să ne apărăm!”
„Măi, femeie, cum să te atace o vulpe?!? Strigă la ea că fuge imediat!”
„Nu fuge, că am aruncat cu prunele tale din pungă în ea și nu mișcă! Cred că e și turbată!”
„Ce?!? Vulpe turbată?…. Și Jason unde e?” am întrebat, gândindu-mă că un urmaș de indian Cherokee, fie el și pe sfert, sigur poate pune la respect o vulpe.
„Jason e în cort, a tras fermoarul, că-i e frică de vulpe!”
Am crezut că mă ia leșinul, bătut de soare și de soartă. Era ora închiderii service-ului și trebuia să-mi scot iar mașina încă nereparată înainte ca porțile să se încuie pentru următoarele 72 de ore, fiindcă era vineri după-amiază. Și Anca avea nevoie de cuțit, ca să se apere pe ea și pe sferto-indianul de vulpea turbată din Agigea!
Am reușit să trec peste vertij, i-am spus Ancăi că trebuie să strige la vulpe și că nu mă interesează cum, dar să facă bine să strângă cortul și să vină cu Jason în prima stație de microbuz de la intrarea în Constanța. Am uitat să menționez că atât Jason Indianul cât și Anca erau atât la prima experiență cu vulpi, cât și cu cortul.
Am reușit să refac manevra de la sosire în sens invers, adică să îmi imping mașina singur-singurel în stradă, fără să înregistrez nici cea mai vagă urmă de compasiune din partea personalului, total desensibilizat de lipsa mea de parale. Înțelesem de la mecanici că o soluție temporară era o sudură. Dar unde să găsesc eu un sudor gratis în Constanța? Și dacă îl găsesc, cum ajung la el? Cam din momentul ăla disperarea a început să facă miracole. Mi-a picat fisa că avea un prieten în Constanța. Unul singur, pe care nu-l văzusem de multă vreme. Pe Sarchis. L-am sunat și norocul s-a schimbat. Sarchis avea cum să mă tracteze și avea și sudor fiindcă era… director la o firmă de construcții.
Asfel, plictisita roată a norocului estival s-a rotit și am reușit și să-mi recuperez pasagerii, cortul și m-am ales cu o sudură gratuită (nici n-aș fi avut cu ce s-o plătesc) și undeva pe la 3 dimineața am ajuns și noi prin adormitul Onești. A doua zi, am participat la nunta verișoarei cu Anca și Jason, care a fost idolul unui grup de bătrânele. Acestea au băut și dansat cu primul și singurul american în carne și oase care aterizase până la ora aceea în Cartierul 6 Martie.
Autor Walter Ghidibaca
Foto preluare internet
