Moartea fizică și eventualitatea existenței unui prag al supraviețuirii și dincolo de ceea ce cunoaștem noi oamenii continuă să suscite interesul și în secolul 21. Cazurile unor persoane care și-au revenit din moartea clinică pot confirma faptul că ceva se întîmplă totuși cînd individul își pierde cunoștința, dintr-un motiv sau altul. Medicii susțin că este vorba despre halucinații datorate congestiei lobilor temporali în urma suboxigenării creierului. Pacienții însă sînt convinși că l-au auzit pe Dumnezeu, că au vorbit cu îngerii sau au zburat către o lumină puternică care îi chema. Adevărul îl poate ști numai cineva care a trăit asemenea experiențe stranii și de necrezut. Adică, tanti Profira.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Lumină puternică, îngeri, floricele, iarbă verde și o voce care te cheamă să vii
Conform dicționarului medical moartea înseamnă oprirea completă și definitivă a funcțiilor vitale ale unui organism viu, cu dispariția coerenței sale funcționale și mai ales a activității electrice a creierului (traseu EEG plat) cu distrugere progresivă a unităților sale tisulare și celulare. Din moartea clinică te mai poți întoarce, dar din cea cerebrală nu și-a revenit nimeni niciodată. Dacă medicii intervin imediat cum survine moartea clinică bolnavul respectiv poate să-și revină. Trebuie să treacă ceva vreme ca să-și dea seama ce s-a întîmplat cu el. Uneori nu-și mai amintește nimic din timpul morții clinice. Mulți sînt amnezici, rămîn cu pareze temporare sau nu pot vorbi. Sînt însă unii care declară că atunci cînd au făcut stop cardiac sau respirator au avut tot felul de viziuni stranii. Ei povestesc apoi medicilor și rudelor ceea ce au văzut și auzit în timp ce se aflau întinși pe masa de operații. Aproape toți spun că li s-a arătat o lumină puternică, un tunel, au văzut flori și iarbă verde, prieteni și rude dragi moarte, aud vocea mamei, îi simt mirosul ori s-au simțit ridicați deasupra de o forță nevăzută. Alții povestesc că lîngă patul lor de suferință a venit un înger stînd pe un nor pufos sau se trezesc într-o barcă pe un lac cristalin, legănați doar de un vînticel subțire. Aud voci calde care îi îndeamnă să nu se sperie și îi cuprinde așa, o liniște sufletească, apoi un somn adînc, adînc.
„Fiecare bolnav relatează diferit ceea ce a simțit în timpul morții clinice, spune prof. dr. Leon Dănăilă, șeful clinicii II Neurochirurgie vasculară din cadrul Institutului de Boli Cerebrovasculare, București. Unii nu-și dau seama ce s-a întîmplat cu ei, sînt amnezici, dar după cîtva timp povestesc că au simțit o stare de bine, o euforie, nu-i mai doare nimic. Mai ales cei care suportă operații complicate pe creier, cei cu tumori, cu hemoragii cerebrale. Apoi unii povestesc că au văzut diferite lumini, obiecte, persoane cunoscute sau care sînt moarte de mult, au senzația că se ridică deasupra patului. Eu n-am avut pacienți, care să-mi spună că s-au întîlnit cu îngeri sau cu Dumnezeu în timpul în care au fost inconștienți. Dar sînt convins că există și astfel de oameni.”
Să mor sau …să nu mor?!
Corespunzător declarațiilor mai multor persoane care au trecut prin astfel de evenimente, în momentul declanșării morții clinice, pacientul aflat pe patul de spital sau pe masa de operație, intră într-o stare de calm. Simte o căldură plăcută care îl învăluie și e fericit. Aparatele la care este conectat încep să țiuie iar medicii și asistentele aleargă la el ca să-i facă masaj cardiac sau să îl intubeze. Bolnavul însă se află într-o stare agreabilă, sufletul parcă zboară devenind indiferent la situația în care se află trupul. Se pare că numărul celor care au trăit asemenea stări este mai mare decît s-ar crede.
Mărturiile multor oameni trecuți prin moartea clinică seamănă între ele. Unii spun că în momentul în care boala lor s-a agravat i-au auzit pe medici cum le constatau decesul. În același timp ei aud un țîrîit puternic care le zgîrie timpanele într-un mod neplăcut. Ei sînt apoi absorbiți de un tunel întunecat și lung. Își dau seama că ceva nu este în regulă. Simt că sufletul le iese din trup și zboară pe deasupra. Asistă tulburați la manevrele de reanimare, aud tot ce se vorbește, fiind la granița dintre două lumi. Descoperă cu groază că trupul la care privesc năuci este chiar al lor. Apar apoi alte ființe în jur. Părinții morți, prieteni dragi pierduți. În cele din urmă, se arată o entitate spirituală de natură necunoscută, vibrînd de iubire și tandrețe. O ființă de lumină care îi cheamă și-i mîngîie. Se spune că bolnavul aflat în moarte clinică își vede viața apoi ca pe un film la cinematograf. Toate evenimentele care l-au marcat de-al lungul anilor i se perindă prin fața ochilor. După aceea vine clipa cînd spiritul lui ajunge la granița dintre viață și moarte. Aici ar trebui să se hotărască spre ce merge. Subiectul își dă seama că nu a venit vremea să moară și că ar vrea să mai trăiască, își aduce aminte că are copii de crescut sau că îl așteaptă o mamă, un tată, o nevastă. Uneori șovăie între a se întoarce pe patul de spital, la viața de zi cu zi, și de a rămîne acolo unde e frumos, pace și iubire eternă. Totuși se întoarce la viață și cînd încearcă să povestească ce a văzut se lovește de mai multe probleme. Nu va fi în stare să-și găsească cuvintele capabile să descrie ceea ce a simțit în „aventura” sa, apoi va constata că lumea din jur nu-l va lua în seamă, punînd toate aceste senzații percepute de el pe seama dezechilibrului nervos.
Întors de Dincolo…
La cei 75 de ani, Ilie Ion este încă un om în putere. A fost sportiv de performanță apoi a lucrat într-o tipografie bucureșteană în mediu toxic, lucru care i-a afectat serios sănătatea. Ajuns astăzi la vîrsta senectuții poartă în piept o inimă tînără, aceea care l-a ajutat să lupte cu moartea și s-o învingă. În urmă cu douăzeci de ani bărbatul a avut o gravă problemă de sănătate. Practic singura soluție era extirparea unui plămîn. Riscul era foarte mare întrucît depunerea toxică era localizată aproape de inimă și cea mai mică atingere cu bisturiul a organului vital putea să-i cauzeze moartea. Ilie a preferat să nu-și înștiințeze soția și fiica îl legătură cu iminenta intervenție chirurgicală, ca să nu le sperie. Și-a anunțat doar prietenii apropiați rugîndu-i să păstreze discreția. S-a prezentat apoi la spitalul Vitan-Bîrzești, unde a fost internat.
„Eram pregătit pentru operație, își începe Ilie povestirea. Am fost transportat în blocul-operator. După ce mi-au făcut anestezia, au început să mă taie pe piept. Mi-au scos o coastă, apoi mi-am pierdut cunoștința. Cînd s-au dus cu bisturiul mai sus spre umăr mi-au secționat un nerv la mînă. M-a durut. Brațul meu a tresărit, iar doctorii au crezut că mă trezesc și atunci mi-au mai administrat o doză de anestezic. Ulterior am aflat că sora care-mi verifica tensiunea a constatat că aceasta era 6 cu 2. Intrasem în moarte clinică. Timp de trei ore medicii au luptat într-un mod extraordinar pentru aducerea mea la viață.”
În acel interval de timp Ilie Ion a simțit pur și simplu că se desparte de propriul trup. L-a văzut undeva jos, înconjurat de oameni în halate albe. El însă se înălța. Apoi a trecut cu ușurință prin tavan. Era ca și cum o forță nevăzută îl trăgea undeva în sus. A ajuns pe un fel de nor alb. Totul era ca o plutire în imponderabilitate. Apoi ascensiunea a continuat. „Vedeam pămîntul din ce în ce mai mic, povestește Ilie Ion. Părea un craniu de om cu două orbite imense. Dintr-odată, o muzică m-a învăluit din toate părțile. Ceva minunat, nemaiauzit care îmi dădea un sentiment de fericire absolută. M-am gîndit în acele momente ce frumos e de fapt să mori și cîtă lume se teme de moarte fără să bănuiască ce lume minunată e dincolo. M-a străbătut însă, un gînd ca un fulger. Nu le spusesem soției și fiicei că mă voi opera și m-am simțit foarte vinovat din pricina aceasta. Doamne, or să mă găsească la morga spitalului, mi-am zis. Nu pot să le fac asta! M-am uitat încă o dată în jos. Pămîntul era mic de tot, iar pe el stăteau două păpuși minuscule care gesticulau disperate: Ilie, întoarce-te, Ilie, întoarce-te! Erau fata și nevasta mea.”
Atunci bărbatul s-a speriat de-a binelea. A încercat să zboare spre ele, însă coborîrea era din ce în ce mai grea. Parcă înota împotriva unui curent puternic, care îl trăgea în sus. Cu multă greutate a reușit să se întoarcă de pămînt și să îmbrățișeze cele două figurine. În acel moment a auzit și vocea unui medic care spunea ușurat că pacientul este restabilit.
„După ce mi-am revenit anestezistul m-a interogat îndelung, continuă Ilie Ion. Mi-a spus că face parte dintr-o asociație internațională de studiere a morții clinice și că doar 10% dintre subiecți au senzația că se înalță, celorlalți li se pare că se scufundă. Dar parcă nici nu-l mai auzeam. Eram atît de fericit că n-am murit…”
Dana Fodor și Răzvan Mateescu -text din 2002
