Neprietenul. Vi s-a întâmplat vreodată ca cineva la care țineți mult de tot, cu care ați împărțit și necazuri, și bucurii, și soare, și lună, și dulce, și amar, și secrete, să vă întoarcă spatele brusc, fără niciun motiv aparent?
Nu, nu mă refer la partenerii de viață, ci la prieteni sau prietene! Așa mi s-a întâmplat mie, cu cea mai bună prietenă din viața mea. Mă rog, eu așa o simțeam.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Să știi că el (sau ea!) e acolo, undeva în lume, că trăiește, se bucură de viață, că merge la serviciu sau bea ceva bun, se gândește la tine, – așa cum te gândești și tu la ea sau el, cu drag, cu duioșie și cu zâmbet,- apoi, zbang!- te șterge din memorie, din telefon, de pe facebook și instagram, de parcă n-ai existat.
Cel mai iritant este când te știi nevinovat. Că nu ai făcut absolut nimic care să-l supere în așa hal încât să rupă cu mâinile goale 40 de ani de prietenie, să-i ucidă și să-i scuipe-ntre ochi, ca pe niște violatori de copii.
Stai și te frămânți, nu dormi, plângi, vorbești singur ca un cretin (în cazul meu, ca o cretină!): „Cu ce-am greșit? Poate când ne-am întâlnit ultima oară? Poate n-am făcut ce trebuie? N-am ajutat-o când avea nevoie? N-am sunat-o când era tristă? N-am sunat-o când era veselă? Am zis ceva rău?”
