Săniuța. Era roșie, nou-nouță, cu un spătărel din lemn, cu inimioare decupate pe margini. Mirosea a vopsea și era lucioasă ca oja de pe unghii. „Sanie de fetiță”, a zis mama.
Aveam vreo trei-patru ani, când mi-a adus-o tata. Locuiam la bloc, pe strada Melinești, și a fost prima săniuță din viața mea. Era vară, cald, de-ți venea să-ți dai toate țoalele jos de pe tine, plus un rând de piei, dar tata, care a fost întotdeauna un nonconformist, un revoltat și-un modernist care ironiza standardele, și tot ce era impus de altcineva, a găsit de cuviință că e cel mai potrivit anotimp pentru achiziționarea unei săniuțe.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
M-am bucurat enorm! Era A MEA! Toată. Mama dădea din cap, mustrătoare, și chiar am auzit-o cum îl certa pe tata („Acum nu mai scapi de ea! Ai să vezi!”) care era fericit, și-ar fi gustat oarece răcoritor și vitaminos, dar cu… guler de spumă. Trebuia udată!
O puseseră pe hol. M-am urcat pe ea, călare și…am așteptat. Nu pornea. Păi? Cum fac?
„Dani, la iarnă, nu acum!”, mi-a zis mama zâmbind didactic. „Vara mergem la plajă, în parc, nu ne dăm cu săniuța.”
„Cum adică? De ce?”, am început să respir precipitat, semn că urma să bâzâi, și să las buza de jos…
„Nu e zăpadă. Și nu alunecă.”
M-am dus, fuga, la tata. Era băgat în frigiderul Fram, stil vechi, și sugea cu poftă dintr-o sticlă maro.
„Ta-taaaa! Mă daaaai?!”
L-am privit de jos, cu ochii mari, două castane ude, sfâșietor de triste, dar convingătoare ca niște topoare. N-a rezistat. A mai băut nițel, apoi a zis: „Hai!”
A căutat o sfoară, dar n-a găsit. A pus o sârmă, că avea destulă.
„Mă, voi ați înnebunit? O să râdă lumea de noi. Unde vă duceți cu sania?”, a îndrăznit mama, în timp de tăia, toc, toc, toc, niște morcovi, la bucătărie.
„Mergem pe stradă. Și dacă nu alunecă, îi pun roți.”, a zis tata, și, în clipa aia, l-am iubit feroce. Nimeni nu avea un tătic, așa, mișto ca al meu!
Am coborât repede-repede, și am ieșit în fața blocului. Erau mulți copii afară, în special băieți. Vecinii au râs de noi, până s-au umflat, dar eu credeam că de ciudă ce le era. Cineva striga de la o fereastră: „Fodoricăăă, gata? Plecați cu sorcova?” Dar tata zâmbea, deci nu era niciun pericol.
M-am așezat pe săniuță, și gata. El a început să mă tragă. La început, mai greu, pentru că asfaltul era asfalt. Apoi, după ce tălpicile s-au lustruit, am prins viteză. Doamne, ce bucurie! Copiii se țineau după mine și chiuiau, mă atingeau, țipau: „Vrem și noooi, vrem și nooooi!”
Aerul dulce mă gâdila pe la urechi, iar bretonelul îmi flutura vesel, în aroma de cartofi prăjiți și de tocăniță, care se ridica în cartier. Se apropia prânzul.
