„Mă, Petre, dar aici nu cântă nimeni?”
Circulă o poveste prin țigănime: cică Dumnezeu coborâse odată pe pământ împreună cu Sfântul Petru. Se plimbau și discutau de-ale lor. Au ajuns într-un loc sărac și pustiu. Nici țipenie de om. Doar vântul urla turbat. „Mă, Petre, a zis Cel de Sus, dar aici nu cântă nimeni? Nu s-aude un țambal, o vioară, nimic? Unde sunt oamenii? Din ce trăiesc?”
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Sfântul Petru a dat din umeri: „Nu știu, Doamne! Dar dacă poruncești, eu aduc numaidecât niște țigani cântăreți.”
„Așa să faci, Petre, a mai zis Bunul Dumnezeu, răcorindu-și tălpile prin iarba udă.
Sfântul Petre a făcut și-a dres, a scotocit prin toată lumea și a strâns o mână de țigani, care cântau așa de frumos, că se opreau și albinele în aer ca să-i asculte. Se auzea până sus, în Rai.
Așa au apărut pe lume Clejanii, localitate al cărei nume a depășit de mult granițele țării datorită vestiților ei lăutari. Spui „Clejani”, și-n minte îți vin repede un țambal, o vioară și câteva fețe oacheșe, care râd tot timpul. De-a lungul vremii, aici s-au adunat cei mai talentați cântăreți. Muzica se transmite, inexplicabil, pe cale genetică, ca semnele particulare, ca alunițele și culoarea ochilor. Cercetătorii etnologi din anii 50 au descoperit în repertoriul lăutarilor de la Clejani, următoarele categorii de melodii: cântece ceremoniale de nuntă, cântece de înmormântare; doine, balade, cântece propriu-zise cu text romănesc, țigănesc sau de mahala, jocuri. Aceștia puteau să interpreteze peste 500 de melodii la o singură nuntă. Cunoșteau foarte multe balade și doine, unele vechi de 200 de ani, transmise din tată-n fiu.
Cea mai muzicală stradă din lume
Un drum de țară, prăfuit, copaci care sprijină cerul cu degetele verzi. Ajungem în Clejani. Dimineața de vară e aurie și puiul de vânt care se joacă printe frunze miroase a pământ reavăn și a gărgăriță înspăimântată. Zbiară un cocoș într-o ogradă și niște gâște îl ceartă, arțăgoase: Ga-ga-ga-ga! Cineva, undeva, face cafea. Aroma ne trage de nas.
Așezarea deschide pleoapa leneș, trezindu-se din somn, sub un cer limpede-limpede. De cum intrăm pe „Ulița Țigăniei”, plină de bălți și de hârtoape, se aud viorile bocind dulce și țambalele clămpănind. Cică e cea mai muzicală stradă din România, poate chiar din lume. Aici până și câinii latră în „La minor”.
O potaie jigărită și moartă de foame se gudură la picioarele mele. Are niște ochi de copil părăsit de mamă plecată în Italia la muncă. Vrea să-i dau ceva de mâncare, dar, pentru asta, îmi schiaună nițel, un fel de cântecel câinesc, ca să nu primească pe degeaba pomana: „Hau, haaau, ham! haam!”
Îi dau un corn cu brânză. Atâta am. Îl înghite într-o secundă, nemestecat. Nu înțeleg cum a reușit performanța! Am impresia că maidanezul a luat forma lunguiață și nițel încovoiată a produsului.
Gata! De acum suntem prieteni pe vecie. Ne conduce el prin sat, e ghidul cu blană și colți. Seamănă cu un corn care latră, dar nu vă luați după asta, totuși e cățel.
Trebuie să fii un norocos ca să-i prinzi acasă pe „Haiducii din Clejani”, la care vrem noi să ajungem. Mai mereu sunt plecați prin țară la nunți, botezuri și petreceri sau au concerte în lumea largă. Dar noi avem o zi frumoasă azi. Sunt aici cu toții. Un reprezentant al primăriei ne însoțește, oamenii de pe uliță îl salută cu respect și câte o pirandă borțoasă și nurlie îl mai întreabă: „Domnu, da cu cererea mea cum rămâne, ha? Domnu’, da’ mai aveți făină șî pentru mamaia? Da alocățiili când vine, ha?”
…
„Vioara asta e sfântă!”, zice, apoi o pupă ca pe-o iubită”
Crâșmele s-au deschis de vreo zece minute și însetații satului sunt deja prezenți la porția de „otravă”. Pe la nouă și ceva, puradeii de doi-trei ani năpădesc strada urlând desculți și cu burțile goale. Mamele tinere, țigănci slabe, cu sânii uzi de lapte, îi cheamă acasă:
„Haoardee! Halbanooo, Rosito, Parise, veniț, mo, hacasă!”
Aerul e transparent ca o piatră Swarovski ținută la soare și, de undeva, se aude cineva cântând de jale. Nimerim ușor la casa lui Caliu, liderul tarafului haiducilor din Clejani. E simplă, din chirpici, cu o bătătură lungă-lungă, plină de copii. Pe o frânghie bleagă flutură rufe abia spălate de femei. Nu miros a balsam din reclame și nici a dero cu steluțe și alte minuni comerciale. Doar a curat și, poate, a fum. Vestea că „ha venit unii dă la București, dă la ziar” zboară rapid ca un e-mail.
„Pune, fă, dă cafele, ce stai și te uiți!, se răstește stăpânul casei la o tânără subțire ca trestia. Apoi, cu toți dinții lui albi ca cearceaful către noi: „Luați loc, vă rog! Acușica vine și băieții, am trimis după ei!”
Ne așezăm la masa învelită cu o mușama veselă, colorată ca fustele și sufletele pirandelor. Apar componenții tarafului, cu „istrumentili”. După ce se strâng, se pornesc pe un cântat, de zbârnâie totul în jur. Vibrează masa, ceașca de cafea, sângele din noi. Spectacolul are loc afară, chiar în bătătură. Jigodel, cățelul-ghid, s-a tolănit sub un scaun și abia-și mai ține ochii deschiși.
Caliu poate să interpreteze, fără greșeală, orice melodie, în diferite poziții: în picioare, stând jos, culcat sau cu vioara la ceafă. Nimeni nu cântă dintr-un fir de coadă de cal, așa ca el! Vioara, tocită, albă de sacâz, pare vie, vorbește. Aș vrea s-o ating. Caliu mi-o dă și mie puțin, dar în palmele mele e mută, nu mă vrea, nu mă cunoaște. „Vioara asta mi-a adus pâinea pe masă, la copilași. O am dă la tata și tata dă la bunicu’. E sfântă!”, zice, apoi o pupă cu patimă și buze ude, ca pe-o iubită.
