Când își deschise ochii și privi în jur, încă nu știa nimic, nu avea habar unde e și cum a ajuns acolo, nu știa cine e și de ce stă pe o bancă. Apoi recunoscu locul, banca, parcul, aleile întortocheate, cunoscute toate, copacii seculari și lacul care se întrezărea printre platani. Zâmbi și își spuse în gând : „Iată-mă într-un parc care nu mai există” . După o clipă reveniră amintiri suficiente cât să-și încheie gândul cu „pe mine, un om care nu mai trăiește”.
Din spatele chioșcului încropit din placaje, părăsit cu ani în urmă, apăru cățelul șchiop și se apropie timid de bancă. Omul din reflex, preocupat de gândurile care i se învârteau în spatele ochilor, întinse mâna, scosese din sacoșă pachetul învelit în hârtie de ziar, îl desfăcu și aruncă crenvurștii lipicioși și feliile de salam vechi în fața lui Milogu’, nume dat bietului patruped încă de la prima lor întâlnire.
Era o problemă însă cu acest eveniment. Omul nostru avea amintiri duble, pe de-o parte știa clar că a văzut cățelul șchiop pentru prima oară cu vreo două săptămâni în urmă, în același timp însă știa și că l-a cunoscut pe Milogu’ când avea cam 30 de ani, iar în dimineața acestei zile în care s-a pomenit stând pe o bancă într-un parc inexistent, era trecut de 50. Au trecut cumva 20 de ani de care își amintea, cu toate că încă n-au avut loc. Sau au avut? Poate șocul tentativei de sinucidere, probabil ratată, l-a determinat să halucineze? Iar atunci, în realitate, se află pe un pat de spital, iar banca, parcul si Milogu’ sunt doar un vis, un refugiu în trecut, acolo unde erau încă toate bune, acolo unde nu regreta nimic, unde nu simțea povara trădării.
Și-a amintit totul cu o claritate dureroasă, totul de la clipele de fericire și până la momentul în care a decis că nu-și mai dorește viața și s-a aruncat în gol de la etajul 17 al clădirii. Ținea minte cum alerga asfaltul către el, clipa de infinită durere a membrelor strivite, a țestei care i-a explodat ca un bostan răscopt, căzut dintr-o căruță prea plină, avea încă în minte imaginea întunericului care s-a instalat curând, și vocea, acea voce care aparținea Lui, că doar El putea avea puterea asta, ca dincolo de moarte să-ți vorbească. Voce care îi părea cunoscută, voce despre care avea certitudinea că a mai auzit-o undeva, cândva, voce care îi repeta adevărul trist care i-a și determinat saltul în gol.
„N-ai ales bine, Walter!”
Era întuneric și era bine, au dispărut durerile toate, chiar toate, nu doar cele ale corpului său strivit de asfalt, ci și acea durere din piept, care nu-l lăsa să trăiască. Acea durere…
Cum o întrebase, copil fiind, pe bătrăna cu părul nins, care i-a fost mamă, în locul mamei adevărate? „De unde știu, buni, că am suflet?” Și răspunsul ei, cu glasul înecat în lacrimi, că „atunci când te doare sufletul, știi că îl ai!”
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
Avea suflet, știuse bine înainte să se arunce, știuse că îl durea atât de tare, încât a ales moartea, ca să nu mai simtă. A murit, totuși acum avea doar 30 de ani, stătea pe o bancă și hrănea un cățel șchiop, care trebuia să fie mort de zeci de ani…
Douăzeci de ani de căsnicie, douăzeci de ani care au trecut, zi după zi, douăzeci de ani în care el, împreună cu Ramona, deși au pornit de la încredere și dragoste, au ajuns pe final, dacă nu chiar la indiferență, atunci la ceva foarte asemănător. Le-au spus părinții, când aveau douăzeci de ani, că sunt prea tineri să se căsătorească, dar ei se iubeau și nu înțelegeau că, în tinerețe, omul confundă deseori dorința cu iubirea. Au învățat cu timpul, atunci când au apărut primele probleme, și fiecare căuta rezolvarea altfel ,și nu găseau un numitor comun.
Au urmat anii întunecați ai certurilor, cu împăcări momentane, de dragul sexului, apoi anii cenușii în care și-au crescut cei doi copii, fără să mai vorbească, și altceva, decât strictul necesar. Douăzeci de ani în care, deși n-au reușit să regăsească iubirea pe care credeau cândva că o simt, au reușit măcar să învețe să trăiască împreună, să-și acorde minimumul de respect, și să fie alături de celălalt, când dădea de greu.
Curând, după căsătorie, au conștientizat că nu sunt făcuți unul pentru celălalt, dar era deja târziu. Primul copil era pe drum, vremurile erau altele și gura lumii conta încă. Așa că au rămas, și s-au împăcat cu situația, au învățat să trăiască cu gândul că pot avea o viață liniștită, împăcată, o viață presărată pe alocuri cu bucurii, cu satisfacții, dar niciodată nu vor avea șansa să fie fericiți. Nici nu mai căutau fericirea, nu se mai gândeau nici măcar să și-o dorească, și au eliminat până și gândurile că poate cu altcineva, în altă parte, într-un alt loc, sau altcândva, ar fi putut duce o viață care să merite a fi trăită…
A venit însă data de 17 martie, al unui an oarecare și în mijlocul unei mulțimi de oameni, ochii lui Walter au întâlnit ochii ei. Erau zeci de oameni în jurul lor, fiecare preocupat de propriile treburi, dar nu doar ei n-au observat clipa în care Delia s-a uitat în ochii lui Walter, dar nici Ramona, soția lui Walter și nici Daniel, soțul Deliei n-au băgat de seamă. Oricum, stăteau la mese diferite, aflate la distanță de peste zece metri, cu oameni diferiți.
Nu s-ar fi întâmplat nimic, probabil, dacă nu s-ar fi dus Walter la toaletă tocmai în momentul în care ea se întorcea de acolo. Nu s-ar fi întâmplat nimic, și viața i s-ar fi sfârșit fără să guste fericirea, dacă un țigan bătrân n-ar fi început să cânte la o vioară tocită în ușa localului și dacă Walter nu ar fi întors capul. Dar toate astea s-au întâmplat, și a dat cu fruntea de muchia ușii deschise de Delia.
Ea și-a cerut scuze, la fel și el, dar când să plece, ea l-a oprit. A scos o batistă din poșetă, i-a tamponat fruntea unde pielea a plesnit și a apărut o picătură de sânge, apoi i-a întins batista să se ștergă singur, dacă sângerarea nu se oprește.
Și-au văzut de drum. Delia, mergând spre locul ei, și-a spus în gând că omul avea o voce de o tonalitate aparte, joasă, de bărbat adevărat. Mai avea și ochii aceia albaștri, cu care pare s-o fi privit până în adâncul sufletului și ceva din toată ființa lui radia calm, echilibru, înțelegere, dar înainte de toate bunătate. Ar fi vrut să se întoarcă și să-l mai privească o dată, dar Daniel se apropia deja de ea să vadă ce s-a întâmplat, așa că l-a liniștit pe acesta cu un gest care spunea că nu e nimic important, și s-a așezat la locul ei.
Walter a intrat la toaletă, dar uitase deja pentru ce s-a dus. A uitat până și de lovitura pe care tocmai a încasat-o, cu toate că stătea în fața oglinzii, și din rana de pe frunte o picătură de sânge a pornit să i se prelingă pe față. Se uita în oglindă, dar nu vedea nimic din ce-i în jur, nu se vedea pe sine și pentru câteva minute bune a uitat de lumea toată. Încă vedea chipul Deliei, trăsăturile ei delicate, zâmbetul ușor reținut, părerea de rău din ochi, simțea încă în nări parfumul ei, și s-a pomenit gândindu-se că ar fi trebuit să-i atingă mâna când a acceptat batista ei. A ratat momentul, dar a rămas totuși cu ceva. A dus la nas batista, dar în ultima clipă s-a răzgândit și, în loc s-o miroasă, și-a lipit buzele de ea, acolo unde credea el că au stat degetele ei. Tristețea din privirea ei îl durea și parcă o cunoștea pe femeia asta, total străină, de undeva, parcă știa ce gust are sărutul ei, cât de moi și de delicate îi sunt palmele. S-o mai fi văzut oare undeva, cândva, sau amintiri dintr-o altă viață au răzbătut acum prin barierele morților anterioare?
Ori să fi fost o presimțire a ceva ce ar fi putut să fie, dacă n-ar fi fost el de ani de zile un om cu sufletul înghețat, un biet corp care a uitat să se oprească în momentul în care sufletul a devenit absent? Nu, probabil că nu e nimic din toate astea, căci astea sunt mai degrabă de domeniul SF-ului decât al realității. Nu, e vorba doar de dorință, de faptul că s-a simțit atras de femeia asta micuță, din cale afară de frumoasă, și de o feminitate aparte. Atracție sexuală, asta trebuie să fie, și-a zis în gând, și a privit în jur ușor rușinat, temându-se parcă să nu-i fi auzit cineva gândurile.
S-a spălat pe față, și-a trecut degetele prin părul care a început să i se rărească, și-a tamponat fruntea,până a încetat sângerarea și pentru întâia oară, după foarte mulți ani, și-a analizat aspectul. Voia ca, dacă îi mai aruncă ea o privire, să-l placă…
Întors la locul său, deși implicat în discuțiile care se purtau, deși o avea pe Ramona aproape să-l privească critic pentru tot ce face, spune, sau nu face și nu spune, nu a rezistat să nu privească de câteva ori în direcția femeii de la masa îndepărtată. Dacă ar fi fost singur, și dacă ea ar fi fost singură, s-ar fi dus la ea, s-ar fi prezentat și ar fi rugat-o să-i permită să-i țină palmele între palmele sale pentru o clipă. Știa că atâta lucru i-ar fi suficient ca să știe totul, dar știa și că dorința asta este inutilă, imposibilă de înfăptuit. Cu toate că a simțit privirea ei ațintită asupra lui de câteva ori.
Atunci când oamenii ezită și nu găsesc soluții, ori se tem să facă pasul necesar, intervine SOARTA, și rezolvă totul în locul lor, pentru că anumite lucruri trebuie să se întâmple, pentru că unele întâlniri întâmplătoare nu pot rămâne fără urmări. De data asta soarta și-a ales drept mesager chelnerul. Acesta a venit și a așezat lângă cotul lui Walter o hârtie, s-a aplecat la urechea lui ca să-i șoptească discret, că a pierdut această foaie în fața ușii de la toaletă. Era o factură de telefonie mobilă pe numele Bucur Delia, având și numărul trecut în dreptul numelui. Walter a rugat chelnerul să restituie factura doamnei care a pierdut-o, probabil când și-a scos batista din poșetă. Dar a reținut numărul. De teamă să nu-l uite, l-a salvat discret în telefon, cât a fost Ramona plecată la baie, deși n-ar fi putut spune de ce face asta.
Au trecut apoi zile, săptămâni și luni, fără ca ceva să spargă monotonia zilelor, făra ca ceva din lume să mai răzbată până în adâncul puțului unde sufletul lui Walter vegeta asteptând momentul în care se va putea desprinde de corpul care se încăpățâna să trăiască și fără el. Munca, participarea la diferite evenimente literare sau culturale, cărțile, tăcerile și gândurile, astea erau viața lui. Până în ziua în care, vrând să sune pe cineva, a dat în agenda telefonului de numele ei. Și-a amintit de vocea ei și i s-a făcut dor s-o mai audă.
Un cuvânt nu va scoate, așa și-a zis, așa că ea nu va ști cine a apelat-o, dar el o va auzi, lângă catifeaua vocii ei se va culca și cât o va auzi îi va fi bine.
N-a ezitat nici o secundă în plus, a sunat și aștepta ca ea să răspundă.
-Alo!-s-a auzit într-un târziu la celălalt capăt. Da, era ea, era vocea ei, cântec pentru urechi, pansament pentru suflet. Iar el nu putea vorbi, nu-i putea spune cine-i, și că doar s-o asculte, îsi dorește, nu putea pentru că era o prostie s-o sune așa, nu putea că ar fi speriat-o inutil și probabil ar fi ajuns la concluzia că are de-a face cu un dereglat.
-Alooo!-s-a auzit din nou în telefon, apoi tăcere câteva secunde, un oftat și tocmai când se aștepta deja Walter să închidă, ea a rostit întrebarea.
-Dacă nu vrei să vorbești cu mine, spune-mi măcar că ți s-a vindecat fruntea și că ești bine.
Șoc. Apoi conștientizarea faptului că și ea l-a păstrat în gânduri, că nici pentru ea nu a fost doar o întâmplare banală, uitată de cum a plecat din acel local.
-Da. Sunt bine. Da, mi s-a vindecat fruntea, n-am nici măcar cicatrice,- ezitare și apoi întrebarea: -de unde știai că sunt eu?
Râsul ei ca niște clopoței, apoi vocea ei de catifea, cu o undă de tristețe.
-Pe mine nu mă sună nimeni, niciodată. Nu interesez pe nimeni, și nu mă vede nimeni, așa că doar tu puteai fi. Walter. Îmi place numele tău.
-De unde știi cum mă cheamă?
Iar râsul ei vesel, urmat de vocea caldă, feminină, dar de data asta cu o nuanță de mândrie copilărească, amestecată cu o tentă de jenă.
-Am trecut a doua zi pe acolo și am întrebat chelnerul cum te cheamă. Pe motiv că vreau să mă asigur că nu mă dai în judecată… Mi-a zis doar prenumele tău, că atât știa. Și că ești însurat, că pe soția ta o cheamă Ramona.
Walter aștepta, voia să spună ceva frumos, ceva plăcut, dar i-a rămas gândul la cum a sunat remarca ei privind faptul că e însurat.
-Ești măritată și tu, chiar dacă eu nu știu cum se numește soțul tău.
-Daniel. Poți să-i spui colegul, când te referi la el.
-Oau! Să nu-mi spui că e coleg cu mine!?
Râset vesel și ton de glumă.
-Nu, nici gând, buey! E coleg cu mine, că mi-e mai degrabă coleg, decât soț.
-Curios lucru, nu m-am gândit așa până acum, dar realizez că am și eu o colegă.
Au stat de vorbă două ore în ziua aia. Iar a doua zi au vorbit trei ore. Apoi vorbeau ori de câte ori aveau ocazia. Nu s-au văzut niciodată după acea prima întâlnire, accidentală, dar se certau deja pe prostii, că nu m-ai sunat la ora la care ai zis, că eu n-aș putea să-ți zic așa ceva nici în glumă și alte asemenea. Și-au trimis mesaje pe telefon încă de la prima oră și s-au obișnuit să adoarmă unul cu gândul la celălalt. Pe final, după o lună și jumătate, au fost nevoiți să recunoască adevărul. Ea a fost cea care a vorbit, cerându-i ceva.
-Promite-mi că nu mă lași niciodată, că m-ar distruge chestia asta.
-Îți promit, deși nu e nevoie. Nu pot să te las câte zile mai am eu pe pământ, că ar fi de parcă aș încerca să trăiesc fără să mai am inima în piept. Nu știu când și cum sau de ce, dar am ajuns să te iubesc.
Tăcere la celălalt capăt. Era o vorbă grea de spus, o vorbă pe care dacă ai rostit-o, nu o mai poți lua înapoi, una care te obligă să fii într-un anume fel, este recunoașterea față de altcineva a ceva ce nu voiai să recunoști, nici față de tine însăți. Totuși a spus-o într-un târziu.
-Te iubesc și eu, Walter.
Apoi, de parcă s-ar fi rupt un dig, au început să se reverse cuvintele din ea.
-Te iubesc cum nici nu credeam că pot iubi. Am fost mereu singură, m-am obișnuit să fiu singură. Mi-am zis că eu nu voi cunoaște niciodată ce însemnă să te iubească cineva și să iubești pe cineva, m-am împăcat cu gândul acesta și nu mai căutam și nu mai speram nimic. Așteptam doar să treacă totul. Mi-am zis de zeci de ori că asta mi-a fost viața, dacă am ales un bărbat care nu știe, nu poate sau nu vrea să-mi arate că mă iubește. Poate că o face în felul lui, dar dacă nu mă ia niciodată în brațe, dacă nu mă drăgălește și nu mă mângâie niciodată, eu nu simt asta…
Și-a vărsat tot amarul adunat într-o viață, și asta în fața unui om pe care l-a văzut o singură dată, pentru câteva secunde. Pentru că era el, singurul de pe fața pământului capabil s-o împlinească pe ea. Pentru că ea a găsit în el ce nu i-a oferit niciodată nimeni, pentru ca simtea ca lui ii pasă, că fiecare telefon dat este pentru a se asigura că îi este bine.
S-au întâlnit în secret o dată. Apoi încă o dată. Apoi cu regularitate. Se căutau, și, de cum aveau câteva clipe libere, zburau cu gândul către celălalt. Au fost sprijin, consolare, plăcere și fericire unul pentru altul săptămâni și luni și ani. Au avut clipe de îndoială, momente de uluială și de neliniște, s-au pomenit mustrați de conștiință, că nu e corect ce fac și chiar s-au întrebat, uneori, dacă n-au devenit cumva o povară, o complicație mai mare celuilalt decât merită. Doar de propria iubire pentru celălalt nu s-a îndoit nici o clipă nici unul dintre ei.
A venit însă și ziua în care ea a simțit că nu mai poate continua, că nu mai vrea să continue așa.
Era după-amiaza ploioasă a unei zile de toamnă târzie. Când ea a rostit vorbele, Walter a avut senzația că toamna nu e doar în jurul lor, ci a pătruns deja și înăuntru, că s-a așezat peste inima și gândurile lui și că altă primăvară nu va mai veni și că el va sfârși în noroi, alături de frunzele moarte.
-Nu mai pot, Walter, nu mai pot. Am încercat, de ani de zile tot încerc, dar nu mai pot. Nu mă mai pot preface că îl doresc pe Daniel, nu mă mai pot preface că sunt soția fidelă preocupată doar de el. Îmi pasă de el, dar nu-l mai doresc, și mă îndoiesc că dorință a fost vreodată ce am simțit pentru el. Nu vreau să mă mai atingă, și nu vreau să mă mai simt vinovată că de fiecare dată gândul îmi fuge la tine. Pe tine te doresc mereu, și nu știu cum să-l resping, și să-l îndepărtez de mine, fără să-i devină evident că nu-l mai văd ca fiind bărbatul meu. Nu mai vreau să trăiesc așa, să mă simt vinovată când sunt cu tine, pentru ce-i fac sotului meu. O viață am, am risipit din asta deja mai mult de jumătate, pentru că am făcut cândva o alegere greșită…
-Ce încerci să-mi zici, Delia? Ce vrei?
-Să fiu fericită, doar asta și doar atât. Vreau să stau cu tine câte zile mai avem. Să mă trezesc lângă tine. Seara, lângâ tine să-mi plec capul pe pernă. Câte zile mai am de trăit. Iar dacă e să mor cândva, vreau ca tu să mă ții de mână când voi traversa Marele Prag. Asta vreau. Tot, pe tine te vreau de tot și pentru întotdeauna!
Walter tăcea. Nu știa ce să spună, nu știa cum să spună. Nu se aștepta la asta, nu văzuse niciodată un astfel de drum deschizându-se în fața lui. O avea pe Ramona acasă, ea avea nevoie de el, se baza pe el, nu ar fi putut să trăiască fără el, avea obligația de a fi alături de ea, pentru că a semnat cândva o hârtie, pentru că astea sunt regulile societății, și o avea pe Delia pe celaltă parte, pentru a smulge vieții și sorții momente de fericire, o avea pentru a avea un gând care să-l consoleze mereu și să-i dea puterea să continue, să mai meargă încă o zi, să mai lupte încă o zi, să mai aștepte încă o zi, căci fiecare nou apus de soare apropia ziua când o putea revedea. Și-ar fi dat fericit viața pentru ea, mai mult, ar fi murit fericit pentru un zâmbet al ei, dar ea i-a cerut singurul lucru pe care nu-l putea face: să trădeze, să părăsească femeia care îi era soție și care avea nevoie de el.
-Nu pot, Delia. Cere-mi orice altceva, dar nu asta. Știi că Ramona fără mine nu se descurcă, fără mine ar ajunge pe nicăieri și nu pot să-i fac asta. Aș vrea, crede-mă că tare aș vrea, dar nu pot.
-Așa cum e acum eu nu mai pot, Walter. Vreau să fie ori totul, ori nimic, pentru că nu mai pot. Am ajuns să mă urăsc pe mine însămi pentru ce am devenit, am ajuns ca în loc de indiferență sau respect să simt ură și pentru Daniel, uneori. Așa că fii tu bărbat și ia decizia, dă-mi ori totul, ori nimic și ce decizi să fie pentru întotdeauna.
-Nu pot, Delia! Înțelege-mă …
Ar fi continuat să explice, ar fi încercat să o convingă că oricum, avându-se unul pe celălalt au deja mai mult decât obtin alții într-o viață întreagă, dar nu a avut cui să-i explice că ea s-a ridicat în picioare, l-a sărutat plângând pe frunte și a fugit afară în ploaia rece.
Walter a vrut inițial să fugă după ea. Apoi a scos telefonul s-o sune, dar s-a răzgândit. A luat iar telefonul, să-i trimita un sms, l-a și scris, dar nu l-a mai expediat. Și-a luat haina din cuier și a iesit și el în ploaie. A pornit spre casă, dar era cu gândurile atât de împrăștiate, încât nici n-a observat că pașii îl poartă în altă direcție, și s-a dezmeticit de-abia când a ajuns la marginea orașului. Haina o avea încă pe braț și era ud leoarcă, dar nu simțea nici frigul, nici umezeala și nici măcar vântul care încerca să-l trântească de copacii de pe marginea drumului. Se simțea gol, pustiit cum nu credea că ar putea fi vreodată, și la nimic altceva nu se putea gândi decât la ziua de mâine care vine inutil, la toate zilele de mâine care nu mai au nici un sens, la toate zilele care nu-i vor mai aduce zâmbete, ci doar îl vor închide tot mai mult în cripta nedoritei sale existențe.
Nu a mers s-o caute, nu a sunat-o, nu i-a trimis mesaj. Dar nu a rezistat să nu o aștepte ascuns în spatele unei mașini, și s-o vadă trecând spre casă. O dată. Apoi încă o dată. Și încă o dată, după o lună și jumătate.
Până la urmă a învățat să trăiască făra ea, durerea din piept a devenit parte a lui, dorul din suflet i-a devenit tovarăș. Tăcea minute și ore în șir privind undeva departe. A refăcut în gând fiecare conversație cu ea, a revăzut din memorie fiecare întâlnire dintre ei și s-a obișnuit cu absența ei.
După mai bine de un an i-a trimis un mesaj. Doar cât să-i ureze sărbători fericite și s-o roage să-i dea un semn, dacă vrea să fie totul cum a fost.
A primit răspuns după încă o jumătate de an, pe la începutul lunii iulie. Doar câteva cuvinte: „Nu, dragul meu. Îți jur că niciodată n-am iubit pe nimeni în afara ta, și-ți jur că nu iubesc și nu voi iubi pe altcineva decât pe tine mereu, dar răspunsul este NU. Între noi nu va mai fi niciodata nimic, doar amintiri. Fii fericit! Eu mă rog pentru tine și poate Dumnezeu mă aude.”
A citit acest email zilnic, a ajuns să se treazească în gând cu aceste cuvinte și să adoarmă cu aceste cuvinte. Murea încet sub apăsarea sensului acestui mesaj, dar venea din partea ei, erau cuvintele ei, așa că le îndrăgea îndeajuns cât să le tot repete în gând.
La început, o bună bucată de vreme, a simțit ură pentru Ramona. Căci ea era de vină, dacă ea n-ar fi fost, toate ar fi fost altfel. Apoi a încercat s-o iubească, dar nu putea. Îi era imposibil s-o privească, și să nu regrete că nu e Delia în locul ei. Până la urmă, după ce a primit acel mesaj, a reușit să redevină față de Ramona cum a fost înainte s-o cunoască pe Delia. Adică indiferent. Era acolo, când era, lipsea când lipsea. O asculta când vorbea și-i dădea răspunsurile așteptate, dar el nu iniția nici o discuție și nu întreba nimic. Nici măcar atunci când a ajuns acasă după ce el s-a culcat. Doar a privit-o, a salutat-o și a continuat să privească în cartea a cărei pagini uita să le întoarcă. Ramona a simțit nevoia să explice că fost în oraș cu o prietenă, dar el nu și-a mai ridicat privirea din lectură. Era deja departe, umbla pe cărările acelor vremuri când el ajungea acasă cu întârziere și dădea astfel de explicații.
A venit însă ziua fericirii și a deznădejdii, ziua extazului și al agoniei, frumoasa zi de 17 noiembrie. Afară sufla vântul și din cer norii scuturau ace înghețate. Cu toate astea Ramona a ajuns acasă aproape de miezul nopții. Și-a aruncat cizmele din picioare, a trântit poșeta în fața cuierului, și-a turnat un pahar mare de coniac și s-a așezat pe marginea patului.
-Trebuie să vorbim, Walter!
El doar și-a ridicat privirea din carte, a privit-o, apoi se uita undeva departe, privind prin ea.
– Nu te mai iubesc. Iubesc pe altcineva și vreau să divorțăm.
Din partea lui Walter n-a existat o reacție. Era cu Delia la masă în gând, o ținea de mâini și încerca să-și explice alegerea: „ Nu pot s-o părăsesc, că n-aș mai merita iubirea ta, Delia. Aș fi doar un om din mii de oameni, un alt om fără principii, doar un alt om care sacrifică orice pentru propria fericire. Eu, micuța mea, pot sacrifica principiile mele, dar nu-mi cere să sacrific pe altcineva. Iubește-mă așa, Delia, iubeste-mă pentru cât pot să-ți dau și nu-mi cere să fac ceea ce nu pot. Sau nu mă mai iubi, dacă nu mai poți, dar rămâi lângă mine până la capăt, cum mi-ai spus cândva. Fă orice vrei, întâlnește-te cu un altul, dacă de asta ai nevoie ca să fii fericită, bicuiește-mă cu vorbele tale, dacă așa merit, taie lemne pe mine sau dă-mi foc și voi răbda fericit orice, doar lasă-mă să te văd din când în când. Lasă-mă să-ți țin mânuțele între palmele mele, lasă-mă să-ți fiu umbră și să mă asigur că ți-e bine. Mă auzi, oare, tu mica mea minune? Privește-mă, aici sunt și de dorul tău mor încet, sună-mă, iubirea mea, zi-mi un cuvânt, zi-mi doar că n-ai uitat, zi-mi că ți-e dor încă de dorul meu și că îti lipsesc și ție clipele când te luam în brațe și întreaga lume se reducea la noi doi. Mă auzi, Delia? Privește spre mine, sunt eu, Walter, bucuria ta de cândva. Sunt eu și-ți jur că nu pot iubi pe altcineva decât mereu pe tine și-ți jur că absența ta mă doare atât de tare, încât aș vrea sa mor, atât de tare, încât uneori regret că te-am cunoscut, regret că am cunoscut fericirea, paradisul, împlinirea, regret că n-am făcut cealaltă alegere, chiar dacă pentru asta m-aș fi urât…
-Walter! Mă auzi?- a strigat Ramona la el și l-a smuls din visare.
-Del…-era să rostească numele ei, apoi a sesizat că e acasă, cea care strigă la el e soția lui, iar ea e acolo departe, lângă un alt bărbat, e departe acolo în trecut, e departe acolo în vis-… Mde, te aud. Ce ziceai, dragă?
-Că vreau să divorțăm!
-Astea sunt glume proaste, dragă, lasă-mă să citesc.
S-ar fi întors între paginile cărții, dar râsul strident, batjocoritor, al Ramonei l-a oprit.
-Glume, zici? De zece luni mă întâlnesc cu un coleg. Înțelegi? Îl iubesc și mă iubește. Tu nu te-ai atins de mine, de nici nu mai știu când, nu observi nici dacă sunt sau dacă am plecat, așa că n-ai ce să-mi reproșezi și n-ai ce să-mi ceri. Divorțăm și ne vedem fiecare de viața noatră, că oricum ce avem noi nu mai e viață de familie.
Walter a zâmbit, pentru prima oară de când ea a plecat din viața lui.
-Da, Ramona, dragă, ai dreptate. Mergi pe drumul tău și fii fericită!
A sărit din pat, s-a îmbrăcat din două mișcări, ca în armată, a sărit în pantofi și a ieșit val-vârtej din casă, fără să salute. A fugit tot drumul până la blocul unde locuia ea, și chiar dacă ea nu-l putea auzi, repeta în șoaptă tot ce urma să-i spună, la o adică de față cu soțul ei, că oricum nu mai conta.
Era trecut binișor de miezul nopții când a ajuns la ușa ei. N-a ezitat nici o clipă, a ciocănit usor prima dată, apoi a bătut cu pumnii când a văzut că nu-i răspunde nimeni.
Într-un târziu s-au auzit pași în spatele ușii, s-a răsucit cheia în zar și poarta fericirii s-a deschis. Dar în ușă, în locul ei, stătea soțul ei. Nu arăta așa cum Walter îl ținea minte, era îmbătrânit, avea o umbră în privire și ridurile apărute în jurul ochilor și a gurii trădau lacrimile dese. Era îmbrăcat în izmene murdare și un tricou atât de uzat încât pe alocuri a devenit translucid. Ceva nu era în regulă pe aici, și-a dat seama Walter și nu doar din cauza aspectului neîngrijit a lui Daniel, ci si din cauza mirosurilor ce răzbăteau dinăuntru, miasme grele de băutură, de vase nespălate și de mizerie.
O vreme doar s-au privit cei doi bărbați, apoi Daniel s-a dat din ușă și cu un gest al mâini l-a invit înăuntru pe Walter. Acesta a pășit peste prag și a dat ochii cu sursa mirosurilor. Peste tot se zăreau cutii goale de bere strivite, sticle de vin abandonate și farfurii murdare, cu resturi de mâncare uscată sau mucegăită.
-Delia?- a scâncit Walter ca un cățel uitat în ploaie. Și-a dres glasul, apoi a continuat.-Te-a părăsit?
-Ne-a părăsit pe amândoi, a venit printre lacrimi răspunsul lui Daniel.
-Când a plecat? Unde a plecat? Cu cine a plecat?
Mai bine nu întreba. Dar dacă a făcut-o a primit răspuns.
-Acum jumătate de an. Pe mine nu m-a putut iubi, ca s-o fac fericită, iar pe tine degeaba te-a iubit, că ai ales să fii corect. Nu te uita așa la mine, că știu tot, mi-a povestit tot înainte să plece și mi-a cerut s-o iert.
Walter și-a pus ochii în pământ, așa a șoptit întrebarea.
-Și ne-ai iertat?
-Pe voi? N-am eu ce să vă iert vouă. Oamenii nu iubesc pe cine vor, iubesc pe cine pot iubi și s-a întâmplat ca voi să vă iubiți. Eu mie nu-mi pot ierta că, deși am iubit-o, nu am lăsat ca asta să se vadă.
-Măcar știi cu cine a plecat? Ai habar pe unde s-o caut?
Râsul isteric al lui Daniel l-a făcut pe Walter să tresară și să se întrebe o secundă dacă nu are de-a face cu un nebun. Nu, nici gând, din păcate.
-Dacă știu? Da, știu. A plecat cu cancerul. Așa se numește cel în fața căruia am pierdut-o amândoi. Iar de căutat poți s-o cauți în coasta dealului, unde ne mutăm încetul cu încetul cu toții, sau caut-o pe lumea cealaltă, dacă i-ai iubit sufletul mai mult decât corpul.
Pe măsură ce Daniel vorbea Walter se făcea tot mai mic. S-a chircit, și a simțit cum se închide o palmă în jurul inimii sale și strânge și presează și striveste tot acolo. A căzut în genunchi între cutiile strivite de bere și nici n-a observat că ciobul ascuțit al unui pahar spart i s-a înfipt în picior.
-Te-am asteptat, Walter. De când a murit ea, te aștept. Ți-a lăsat un bilețel și m-a pus să jur că am să ți-l dau, când vei veni. Ia-l, e aici.
A scos bucățica de hârtie împăturită dintr-un exemplar jerpelit al bibliei.
-M-am umilit, Walter, pentru ea. Pe mine m-a rugat să merg și să te caut și să-ți fac o poză pe ascuns, pentru că asta a fost ultima ei dorință, să te mai vadă o dată. Am făcut-o. M-am simțit umilit, dar am făcut-o. Am făcut și ce i-am promis, ți-am dat bilețelul. Acum însă te rog să pleci. Nu vreau să te mai văd, că din cauza ta a murit. Dacă nu erai așa al dracului de corect, ea ar trăi și azi. Nu ar fi lângă mine, dar ar trăi, și ar fi fericită. CU TINE! Dar ai fost corect, măi, ai ales să fii corect și nefericit. Iar ea și-a pierdut dorința de viață. S-a uscat văzând cu ochii, apoi a căzut la pat și a fost deja prea târziu.
Știi ce mi-a zis doctorul? Că degeaba mai încearcă el să facă orice, dacă ea nu mai dorește să trăiască. Credeai că i-ai negat doar dreptul la fericire? Așa credeai? Treaba ta, acum du-te și încearcă să trăiești cu gândul ăsta.
Walter nu știa când a plecat, dacă l-a salutat sau nu pe Daniel, nu știa când a coborât scările și nici când a traversat orașul de la un cap la altul. Dar de data asta nu mai mergea fără țintă, oh nu. Acum știa exact ce face. S-a dus la serviciu, a urcat la etajul 17 și a sărit în gol. Pentru că Delia a plecat într-o altă lume și el îi promise cândva că oriunde ar ajunge, orice s-ar întâmpla, el o va găsi mereu.
În loc de moarte, doar reproșul că a ales greșit. Banca, parcul, cățelul șchiop și deruta. Apoi amintirile timpurilor care urmează să vină, cu toate întâmplările care l-au împins la sinucidere. S-a uitat la ceas Walter, dar nu ora, ci data îl interesa, nu într-atât ziua și luna, cât anul.
A aruncat o ultimă privire cățelului care a plecat șchiopătând înspre chioșcul de placaje, unde știa că va sta ascuns până la următoarea lui vizită, că se teme de toti oamenii, doar pe el l-a acceptat ca prieten. Pe mâine, prietene, îi venea să-i strige, dar s-a gândit la ce ar crede lumea, așa că și-a văzut de drum.
S-a oprit la primul chioșc, a cumpărat un ziar oarecare, s-a uitat la dată și l-a aruncat apoi în primul tomberon. A calculat în minte anii pe care îi are în noul prezent și s-a îndreptat de spate, doar era tânăr din nou. Mai avea două zile până la cununia cu Ramona. Încă nu era prea târziu pentru nimic, putea face mii și mii de alegeri diferite pentru a ajunge lângă Delia și pentru a fi fericiți împreună până la adânci bătrâneți.
Înainte de toate s-a gândit să rupă logodna, apoi și-a zis că nu are sens, probabil s-ar modifica prea mult viitorul și i-ar fi mai greu, dacă nu chiar imposibil s-o găsească pe Delia. Așa că s-a însurat cu Ramona și toate au decurs exact ca în viața anterioară. Cu diferența că pentru el căsnicia asta nu a mai fost o povară. Știa ce va urma și a avut timp să se pregătească. Nici n-a încercat să salveze măcar aparențele. Acasă a devenit un introvertit și o ignora pe Ramona, de parcă nici n-ar fi existat. Ea a încercat o vreme să se mai apropie de el, dar până la urmă a renunțat, și au devenit doi străini care locuiesc totuși împreună. Spre diferență de anterioara viață, acum soția lui a devenit cea căreia îi păsa mai mult, ea căuta să evite conflictele, ea făcea eforturi să fie bine. Nu conta însă nimic în ochii lui Walter, el doar aștepta ziua în care Delia va intra în viața lui și astepta ziua în care îi va cere să lase tot și să fie doar cu ea, până la capăt. Nu a observat cum a devenit Ramona tot mai tăcută, parcă speriată de el în unele momente. N-a observat nici cum a început să se ignore pe sine tot mai mult, deși lui îi purta de grijă cu mult mai multă atenție decât o făcuse în viața de cândva. N-a observat că în ochii soției lui s-a instalat o tristețe adâncă, n-a observat că stătea nopți întregi întinsă în pat lângă el privind tavanul în întuneric și n-a auzit nici oftatul și nici plânsul în surdină.
A venit până la urmă mult așteptata zi și încă de dimineață și-a dat seama Walter că ceva nu e în regulă. Ramona nu a fost deloc fericită că au de mers la Tivoli, barul care ținea minte clar Walter că celeilalte Ramone, din cealaltă viață, i-a plăcut mereu. Numai că acea Ramona a fost o altă femeie, față de cea care era acum alături de el.
Totuși în local au decurs toate exact așa cum își amintea el. Bătrânul cu vioara a apărut tocmai la timp și el a încasat lovitura aproape identic, cu toate că s-a ferit puțin, pentru că știa ce urmează. A reținut numărul ei de telefon, altul decât avusese în cealaltă viață.
Ce a urmat a fost însă total diferit. În acea seară, pentru întâia oară, a văzut-o pe Ramona cu adevărat. Și-a spus că nu știe cine-i femeia asta tristă de lângă el, apoi și-a dat seama că toată tristeței ei i se datorează. Că la fiecare pas făcut de el în spate, ea s-a aplecat după el, pentru a-i fi aproape. Că la fiecare zi trecută, când el a ignorat-o, pe fața ei a apărut o nouă cută, și cu fiecare întrebare a ei, pe care el n-a auzit-o, și la care nu a răspuns, în ochii ei a apărut o umbră în plus. I-a părut rău de toate astea, s-a străduit o vreme să fie mai atent la ea, dar tânjea în continuare după Delia, și astepta în continuare ziua în care va putea fi cu ea.
A sunat-o când a venit vremea, și ea a fost încântată. Au vorbit ore și ore în următoarele săptămâni, apoi s-au întâlnit. Au continuat să se întâlnească, și pe măsura ce trecea vremea, Delia înflorea, relația cu Walter îi făcea bine, se simțea din nou tânără și frumoasă.
În acelasi timp însă Ramona se usca în picioare. Ochii i s-au adâncit în orbite, și avea cearcăne atât de accentuate, încât păreau vânătăi. Mânca o dată la trei-patru zile și nopțile îi treceau privind tavanul pe întuneric. Walter o vedea, dar nu o băga în seamă. Nu avea ochi pentru ea, nu avea cuvinte pentru ea și nu voia să mai aibă nici timp de ea. Făcea orice, doar să ajungă cât mai târziu acasă și, de cum se trezea pleca, prefera să-si bea pânâ și cafeaua la serviciu, că de acolo putea vorbi cu Delia.
A avut dreptate Delia. Cândva după miezul nopții, mult după ce a plecat ea definitiv, s-a ridicat și Walter, de acolo de unde căzuse.
A ieșit din casă, pentru că nu mai voia să rămână nici o secundă acolo, și să vadă cât de gol e locul în absența ei. Iar pașii l-au purtat spre casă, spre fosta locuință, acolo unde Ramona l-a așteptat ani de zile, tristă, adusă de spate, obosită și indispusă mereu.
Urcând pe scări, și-a scos cheile din buzunar, și s-a oprit sub lumina becului de la etajul al doilea. A ales-o din legătura de chei pe aia potrivită, și a rămas acolo privind-o. Pentru prima oară, și-a adus aminte de un gest făcut de Ramona, a revăzut-o cum a insistat cu voce domoală să păstreze cheia, chiar dacă a divorțat de ea, chiar dacă urmează să se mute cu o altă femeie, chiar dacă nu mai vrea vreodată să treacă pe acasă.
-Până ai cheia, încă mă pot gândi la tine ca la bărbatul care poate veni oricând dorește, pentru că unde sunt eu acolo are și el loc mereu. Știu că nu vei vrea să vii, dar dacă totuși va fi cândva cazul, vreau să ai cheie, să intri ca la tine acasă.
Poate a schimbat ea butucul între timp, s-a gândit când era deja în fața ușii, dar nu, cheia s-a potrivit perfect, și a descuiat. Dincolo de ușă l-a întâmpinat doar întunericul. Formele cunoscute ale cuierului și ale scăunelului de pe hol se ițeau după cum ținea minte că le vedea când ajungea acasă, mult după miezul nopții, pentru a reduce la maxim timpul petrecut cu Ramona. Dar ea nu apărea din sufragerie, să aprindă lumina în bucatărie, și să-i încălzească cina. Îl locul ei, din cameră venea doar un vag miros de moarte, un vag, dar totuși recogniscibil miros de fecale, și transpirație, miros greu de suferință și renunțare.
A aprins lumina, s-a descălțat, apoi a intrat în sufragerie, unde toate erau la locurile lor, neatinse de luni sau chiar ani de zile. Praful fin părea să fi devenit stapânul absolut al casei, de când el a plecat. Oare ce-o face Ramona? Doarme sau a plecat departe? Și-o fi găsit, oare, pe cineva?
A căutat prin toată casa, inutil. Era singur. A revenit acea singurătate din fața căreia a fugit când a plecat din casa în care a locuit cu Delia. Doar că acum nu mai avea nici unde să fugă. Drum închis, nu-l mai aștepta nimeni, nicăieri. Dar nu putea rămâne, oriunde era mai bine decât acolo, chiar și pe o bancă, într-un parc.
Plecase către ușă, când privirea i s-a oprit pe bibliotecă. Deasupra cărților, pe al doilea raft, stătea un dosar care înainte nu a fost acolo. Înăuntru se vedeau niste documente, dar Walter a știut deja despre ce-i vorba, încă dinainte să le privească de aproape. Erau analizele Ramonei, cele care arătau clar dimensiunea și localizarea tumorii. A văzut evoluția, după datele de pe acte. Apoi, cu o internare în spital, cu nouă luni în urmă, s-au terminat hârtiile. Separat, înfipt între cărți, de i se vedea doar marginea, stătea certificatul de deces. Așa cum a plecat în viața anterioară Delia, așa s-a dus acum în lumea celor drepți, Ramona.
Nu doar că s-a dus, dar a făcut asta fără să aibă pe cineva aproape. Fără ca el, cel căruia ea i-a dat tot ce poate da o femeie unui bărbat, să-i fie aproape, fără să-i pese, fără ca măcar să afle. Era plecat să-și trăiască viața, să-și caute fericirea în brațele altei femei, iar Ramona a avut puterea de a nu-l deranja, deși știa că nu-l va mai vedea niciodată, a avut puterea de a se stinge singură, părăsită, făra să-l incomodeze, făra sa-i disturbe fericirea măcar o clipă.
Nu a luptat deloc pentru viața ei, știa Walter prea bine, că nu a avut pentru ce s-o facă. Pentru ce să fi luptat, dacă întreaga ei viață a pierdut mereu? Nu a putut să păstreze asupra ei interesul bărbatului ei, ba mai mult, nu l-a putut păstra lângă ea, că nu i-a putut oferi ce i-a oferit cealaltă.
De unde să fi știut ea că toate astea au mai avut loc o dată, dar într-un mod diferit? De unde să fi știut ea că orice ar fi făcut, Walter făcea aceași alegere când venea vremea? Cum să fi ghicit ea că nu contau sacrificiile și lacrimile ei, pentru că Walter a umblat deja pe celălalt drum, și nu i-a plăcut unde l-au dus pașii? Ba, mai mult, nici lui Dumnezeu nu i-a plăcut, că l-a trimis înapoi să corecteze, să facă alte alegeri. Din păcate la fel de dezastruoase, că cine l-a iubit cu adevărat a murit singură, neconsolată, părăsită.
Dezamăgit de lume, de viață, dar mai ales de sine, Walter a mers din nou la aceeași clădire de birouri și, de la același etaj 17, a sărit în gol.
A fugit asfaltul înspre el și l-a izbit. Țeasta i-a explodat, toate oasele i s-au frănt, doar mușchii n-au realizat că a murit posesorul lor, și s-au zbătut încercând, parcă, să-i ducă departe corpul de acest chin. A durat o clipă totul, apoi s-a întunecat lumea, și erau din nou toate bune.
-N-ai ales bine, Walter!
Sosi și ziua mult asteptată, iar Walter a făcut alegerea bună. A plecat de acasă definitiv, cum a făcut și Delia. S-au mutat împreună și au băgat actele pentru divorț. Au decurs toate bine, încă de la prima înfățișare au devenit amândoi liberi. Puteau să se țină de mână în public, fără să se teamă că i-ar vedea cineva, se putea săruta oriunde și puteau merge împreună oriunde.
Le-a fost bine, exact cum sperau să fie. Discutau despre o mie și una de lucruri, despre subiecte și teme pe care nici Walter nu le-ar fi putut discuta cu Ramona și nici Delia cu Daniel. La telefon nu mai vorbeau pentru că nu avea sens. Fiecare își făcea datoria la serviciu, apoi se grăbea acasă. Walter aducea săptămânal flori Deliei și o surprindea mereu cu câte un cadou aparte, iar ea le primea pe toate fericită ca un copil. Totuși uneori cădea pe gânduri. I se pierdea privirea în depărtări și, când Walter o întreba ce se întâmplă, ea ofta și răspundea invariabil că se gândea la cât e de fericită. Ce nu a ghicit Walter niciodată era continuarea acestui gând. Complet spus ar fi sunat: Mă gândeam la cât sunt de fericită…și cât de nefericit trebuie să fie Daniel, și cât de mult îi lipsesc lui și copilului nostru. Mă gândeam la ce nenorocită sunt de l-am trădat așa pe bărbatul căruia i-am jurat credință, la ce mamă denaturată sunt de mi-am părăsit copilul pentru a fi fericită.
A venit apoi și ziua de 17 noiembrie. Walter a ajuns acasă la ora șapte, avea în brațe un buchet de trandafiri roșii, și cea mai frumoasă rochiță pe care Delia a văzut-o vreodată. Dar ea stătea lângă fereastră, privea undeva departe și, din ochi lacrimi mute i se rostogoleau pe obraji. S-a întors când l-a auzit pe Walter strigând fericit din ușă, că a ajuns acasă, dar lacrimile nu i-au secat. Din contră.
Bărbatul s-a blocat în ușă neștiind ce să creadă, ce să înțeleagă din toate astea. I-au trecut prin minte o mie și una de scenarii posibile, de la părinții care au murit și până la cele mai fantastice dezastre mondiale, doar la ce i-a spus Delia nu s-a putut gândi, doar la asta nu s-a așteptat.
-Te iubesc, Walter, știi. Dar te părasesc. Am vorbit azi cu soțul meu. Cu fostul meu soț și cu copilul meu. Locul meu e lângă ei și mă întorc acasă. Să fii mai fericit decât voi putea fi eu. Și iartă-mă, dacă poți, te rog. Am crezut că fiind fericită voi putea uita tot și voi putea scăpa de sentimentul vinovăției, dar nu pot. Iartă-mă! Și nu mă căuta, Walter, să nu mă mai cauți niciodată, că nu pot să te iubesc și să stau departe de tine, dar nici lui Daniel nu-i voi putea cere încă o dată să mă ierte.
Walter doar stătea în ușă, mut, surd și orb. Tot ce spunea Delia ajungea la mintea lui, dar nu urechile recepționau parcă vorbele, ci inima. Acolo simțea fiecare cuvânt făcut parcă din plumb topit. Nu spunea nimic, doar i-au alunecat trandafirii din brațe și s-au împrăștiat, apoi a scăpat și rochița, chiar dacă își ținea brațul îndoit în continuare, de parcă ar fi susținut ceva.
Undeva s-a trântit o ușă, doi vecini se certau pe casa scării, dar la Walter nu mai ajungea nimic. El s-a întors complet spre interior. Nici picioarele nu l-au mai ținut, și a căzut cum cad copacii în pădure, când gerul le îngheață trunchiul până în mijloc și cea mai mică adiere de vânt îi doboară.
Până la urma tot Delia a fost cea care a vorbit.
-Știu că mă vei înțelege. Știu, pentru că ești cel mai inteligent și cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată. Știu și că vei găsi puterea să te aduni și să mergi mai departe, dacă nu pentru altceva, atunci pentru mine.
Știa asta și el, de aceea a refuzat viața. Dar ce putea face? Și-a urmat inima în două moduri diferite și, de fiecare dată, a ajuns tot la dezastru și la imposibilitatea de a mai trăi. Ce i-a mai rămas? Ce putea să mai aleagă, dacă mereu, mereu, ajunge la același eșec?
Răspuns n-a primit însă de la nimeni. Doar s-a pomenit că stă pe aceași bancă, din același parc, și hrănește același cățel șchiop. L-a privit multă vreme și s-a gândit că, de fapt, e ultima oară când îl vede. Știa că atunci când el se va ridica să plece, cățelul se va ascunde pe sub placajele chioșcului dărăpănat, și nu va mai ieși de acolo indiferent cine l-ar chema. Știa și că el va pleca, și nu va mai veni, așa că până la urmă bietul cățel ori va muri de foame ascuns acolo, ori va ieși pentru a fi omorât de vreun individ lipsit de scrupule și de orice sentiment pentru bietele animale. Ori poate va fi prins de hingheri și va sfârși eutanasiat. Dar în toate cazurile, este pentru ultima oară când îl vede.
S-a ridicat, ca de fiecare dată, dar în loc să se îndepărteze, s-a apropiat de cățel și l-a mângâiat. I-a spus și ce i-a fost jenă să-i spună în anterioara sa viață.
-Adio, prietene! Iartă-mă că te părăsesc așa…
S-a aplecat și l-a luat în brațe.
-Hai să mergem acasă, Milogule!
Undeva, dincolo de nori, dincolo de cer, dincolo chiar și de Soare și de lumea asta întreagă, un gând a zâmbit și o șoaptă a răzbătut din acea minte absolută până la urechile lui Walter.
-Acum ai ales bine! Este și el copilul meu, cum sunteți toți!
Omul și-a întors fața în sus și, fără să-i pese de trecătorii din jur, fără să-l intereseze dacă pare nebun sau nu, a strigat către cer.
-Acum va fi bine?
Nu i-a răspuns însă nimeni de acolo, din spatele norilor, a cerului, a Soarelui sau a lumii. I-a răspuns însă o bătrânică de pe marginea aleii.
-Dacă meriți să fie bine, așa va fi mereu.
Autor: Feri Balin
