Bătrânul, ca în toate zilele de când s-a pensionat, porni să facă piața dis-de-dimineață. Au existat cândva și zile când nu trebuia să facă singur asta, dar de când Clara a căzut la pat nu-l mai însoțea nimeni. Poate de asta nici nu-i mai ardea să piardă vremea căscând gura la vitrine, oameni sau mașini. Cu Clara lângă el toate păreau altfel, parcă mai pline de culoare, de viață, de sens.
Ea însă trăgea să moară, avea cancer și bătrânul, nenea Iancu, cum îi ziceau deja nu doar copiii, ci chiar și ceilalți pensionari din bloc, știa că zilele îi sunt numărate, în ciuda asigurărilor date de doctori, foști colegi de pe vremea când se trezea să meargă la serviciu și nu la piață, că vor face tot ce le stă în putere. Nu-i învinovățea de nimic, știa că medicii în cazurile de cancer seamănă cu jucătorii de poker, așteaptă o mână norocoasă și asta ori vine ori ba.
De la Dana
Îți plac textele mele? Adaugă Semnal ca sursă preferată de știri.
Mă ajuți și pe mine și pe Semnal. Mulțumesc! →
În cazul Clarei nu prea părea să se ivească mâna așteptată, tratamentele aplicate nu aveau alt efect decât acela de a prelungi agonia, nicidecum acela de a vindeca. Odată și odată tot trebuie să moară omul, se consola nea Iancu în gând, dar când o privea pe Clara, zi după zi parcă tot mai mică și mai pierdută printre așternuturi, ceva îi strângea mațele ghem, în gât i se punea o gălușcă și-i venea să plângă. Dar se ținea tare, cel puțin în prezența ei. Dimineața însă, mergând singur către piață, deseori clipea des și își ștergea ochii, de parcă ar fi vrut sa îndepărteze doar o musculiță enervantă. Când făcea baie, sau noaptea, în cele două-trei ore de somn chinuit al Clarei, își permitea să mai macine ceva lacrimi, doar cât să poată respira iar normal, și nu știa niciodată dacă o plânge pe bătrâna care i-a fost soție timp de mai bine de cinci decenii, ori se plânge pe sine că urmează sa rămână singur. Și la ce bun să mai trăiești dacă cel mai apropiat martor al existenței tale a plecat deja dincolo. Un dincolo la care alții se gândeau ca la un loc ipotetic dătător de speranțe, un loc care pentru nea Iancu era însă o certitudine. Despre asta a preferat însă să nu vorbească niciodată nimănui, unora pentru că nu l-ar fi crezut, altora pentru că nu meritau să știe, dar de cele mai multe ori alesese să păstreze tăcerea pentru a nu fi luat în râs…
La colțul străzii o chemă pe Vagaboanta, îi dădu resturile de mâncare învelite în ziar, stătu până termină pisica de mâncat, aruncă hârtia pătată de unsoare la coșul de gunoi și își continuă drumul. Traversă strada, cumpără de la o țărancă tânără sticla zilnică de lapte și intră în magazinul de pâine.
– Ce mai faceți nea Iancu?- fu întâmpinat de vânzătoare cu un zâmbet larg, nu că ar fi fost el o cunoștință apropiată a doamnei, ci mai degrabă pentru că nu lua niciodată restul de doi bani.
– Rău dragă, tot mai rău…
– Dar arătați bine, nea Iancu.
– Da, dragă Marta, cine mă vede de la distanță ar putea crede că sunt viu.
Vânzătoarea râse, nea Iancu se mulțumi să-i zâmbească.
– Fac rău din cauza Clarei. Pe zi ce trece alunecă tot mai jos pe pantă și deja se vede capătul de drum. Aș vrea să-i pot da din zilele mele atâtea cât să plecăm împreună, dar fiecare trebuie să ne ducem crucea singuri…
– Dumnezeu…
– Ea nu crede în Dumnezeu, de asta îi este mai greu.
– Dar dumneavoastră? – puse Marta întrebarea la care majoritatea oamenilor ar fi răspuns nu tocmai ce simt, ci mai degrabă ce doresc. Nea Iancu nu era însă un om dintre cei mulți, a fost medic psihiatru, cunoștea psihicul uman chiar mai bine decât își dorea…
– Vezi tu, Marta, eu am avut cândva un prieten, un tip pe care majoritatea nu ar fi dat doi bani pentru că nu avea nici avere cu care să provoace invidia unora și respectul altora și nici studii superioare pentru care să-i fi recunoscut cineva genialitatea. Omul ăsta avea însă darul de a spune în câteva cuvinte mai mult decât spun alții într-o viață întreagă. El mi-a spus cândva în copilărie, cred că aveam vreo doișpe ani, că pe Dumnezeu îl găsește fiecare om căruia nu-i este teamă să-L caute, fiecare care are răbdarea de a merge până la capăt în ceea ce începe. Totul e să nu te refugiezi în negare atunci când dai peste o dovadă, să nu încerci să fabrici explicații logice cu orice preț la micile minuni peste care dai.
Vânzătoare făcu ochii mari și nea Iancu se gândi dacă nu cumva spuse mai mult decât era cazul. Se liniști însă imediat ce Marta începu să vorbească.
– Pe Dumnezeu îl găsim în sufletul nostru, dacă știm să ascultăm, așa zice părintele Achim. Dumneavoastră l-ați găsit?
– Cam așa ceva, Marta, cam așa ceva.
În magazin intră o clientă și-și zise nea Iancu că e cazul s-o ia din loc.
– Să ai o zi bună, Marta!
– Și dumneavoastră, nea Iancu! Și… – ezită o clipă gândind ca poate nu e cazul să dea lecții unui om învățat, totuși se decise să continue – …dacă puteți convingeți-o pe Clara că există Dumnezeu. Îi va fi mai ușor…
Nea Iancu dădu doar din cap și ieși din magazin.
Pe drumul de întoarcere acasă își aminti spusele Martei și se surprinse întrebându-se dacă nu e cazul să rupă tăcerea. Știa și că, dacă Clarei nu-i povestește, atunci nu o va face nimănui. Sunt însă adevăruri pe care e mai bine să le ia omul cu el în groapă. Dar sunt și adevăruri pe care nu trebuie să le ții doar pentru tine. Cum spusese Pantea, pacientul de cândva? Dacă Dumnezeu ți-a dat minte e păcat să n-o folosești. Dacă ți-a dat mână, tu decizi ce faci cu ea, poți s-o folosești la săpat, la construit, la scris sau pentru a apăsa pe trăgaci. Dar când nu știi ce ții în mână ce faci? Ai doar un buton în față, pe care poți să apeși, dar nu cunoști mecanismul pe care îl pune în funcțiune, poate pornește un generator și se aprinde lumina, poate lansează o rachetă…Stau în beznă și mângâi ceva păros, cum zisese prostanul de Mirciulică când se îmbătase. Zic poate cuțu-cuțu, cum făcuse el, deși își mângâia soția… Mai bine tac.
De cum intră în casă îl lovi mirosul inconfundabil al morții. Mirosul greu al durerii, mirosul insuportabil al neputinței. Clara stătea cu ochii deschiși, cu privirea ațintită spre tavan și chiar dacă nu scotea nici un sunet, mâna ei mică strânsă în pumn și lacrimile care i se rostogoleau pe obraji vorbeau clar despre suferința pe care trebuie s-o îndure.
– Doamne, dacă tot îți stă în putere să faci orice de ce nu schimbi asta? – gândi nea Iancu. Murim cu toții, asta așa trebuie să fie, dar de ce trebuie să suferim înainte? De ce trebuie să ne umilească moartea în asemenea hal? De ce trebuie să moară puțin cu noi toți cei care ne iubesc, de ce nu putem să ne stingem la fel de ușor și de simplu ca o lumânare atinsă de un curent de aer?
Întrebări inutile, întrebări pe care ar fi trebuit să le pună la timpul potrivit, atunci când a avut ocazia. Se speriase însă și multe întrebări importante au rămas fără răspuns.
– Iani – gemu Clara.
– Da, iubirea mea, sunt aici – își înghiți bătrânul lacrimile.
– Fă-mi o injecție, Iani, că nu mai pot.
– Imediat, iubire, imediat.
Verifică ceasul. Două ore, încă două ore până la următoarea porție de morfină. Două ore cât o veșnicie, Doamne. Dar dacă nu aștept, dacă îi fac acum injecția? Ce se poate întâmpla? O omori, îi răspunse o voce în cap, iar nea Iancu râse isteric câteva clipe, chiar dacă o făcu fără să scoată un sunet. Apoi merse repede, trase soluția în seringă, apăsă cât să iasă aerul și făcu injecția Clarei, grăbit să nu-i vină vreun alt gând și să se răzgândească. Se așeză apoi pe marginea patului și-și ținu soția de mână, până se liniști. Unghiile ei săpau în carne, dar nea Iancu nu se clinti. Merse să se spele pe mâini și să-și dezinfecteze rănile, de abia după ce ea ațipi. Apucă să și mănânce și chiar să fure două ore de somn înainte ca vocea Clarei să-l cheme.
– Bate cineva, Iani.
Era asistenta, cea care trecea odată pe zi pentru a face Clarei perfuzia cu glucoză. Domnișoara Eva era o blondă de cel mult treizeci de ani și era mereu grăbită. Avea de mers și la alți pacienți, sau cel puțin scuza asta o invoca zi după zi, pentru a nu sta până se golește punga de glucoză, iar nea Iancu se bucura într-un fel că așa stăteau lucrurile. Prefera să fie singur cu Clara și cu durerea lor.
După ce plecă Eva, nea Iancu se așeză în genunchi, în baie, unde nu putea fi văzut și nici auzit de Clara și se rugă. Într-un fel ciudat.
– Doamne, știu că nu mă auzi și știu că niciodată nu intervii, așa că nu te voi ruga să faci ce niciodată n-ai făcut. Eu te implor doar să-mi dai un semn, unul cât de mic, pentru a ști dacă mi-e permis să vorbesc de tine. Amin!
Se ridică în picioare, se spălă pe mâini, de parcă s-ar fi murdărit, își privi o vreme cearcănele și fața buhăită de oboseală, apoi se întoarse lângă Clara. O găsi cu privirea fixată pe un punct de pe perete, cu gândurile duse departe. Durerea se retrase pe moment din fața morfinei, dar nea Iancu știa că până la urmă boala va îńvinge. Se așeză pe marginea patului, își prinse soția de mână și dădu drumul la televizor. Spera ca trăncăneala inutilă a crainicului să abată atenția Clarei de la gândurile ei.
– La ce te gândești, iubire?
Femeia nu răspunse multă vreme, rătăcită ori în frica ei de moarte ori în amintiri vechi. Iar când vorbi într-un târziu, ceru doar să închidă televizorul.
– Mă obosește degeaba, oricum nu spune ceva ce să mă mai poată interesa.
Bătrânul opri televizorul, iar privirea Clarei se întoarse pe același punct de pe perete.
– Nu-mi spui la ce te gândești?- insistă nea Iancu.
– Mă gândeam la părinții mei, la cât au fost de norocoși să moară împreună în acel accident de mașină. Cred că nici n-au apucat să-și dea seama ce se întâmplă, într-o clipă erau încă toate bune și frumoase, iar în următoarea i-a spulberat camionul și ei au încetat să mai existe.
Tăcu gândindu-se o vreme, apoi făcu o completare șoptită.
– Dacă nu cumva există o viață după moarte…
Nea Iancu nu zise nimic, doar dădu din cap a negare. Clara îl privi, dar crezu că e doar un gest datorat oboselii și continuă să-și depene gândurile.
– … dacă nu cumva există chiar și un Dumnezeu. Dar dacă există unul trebuie să fie tare al dracului să stea cu brațele încrucișate și să nu intervină niciodată. Da, știu, dacă există mă va pedepsi, de parcă n-ar fi destulă pedeapsă ce mi se întâmplă acum…
Nea Iancu își deschise gura, apoi se răzgândi și și-o închise la loc de parcă ar fi vrut doar să caște. Pe Clara însă n-o putea păcăli, nu după o viață trăită împreună.
– Ce ai vrut să zici?
– Nimic…
– Nu mă minți, Iani. Gândește-te că tot ce nu-mi spui acum nu vei apuca să-mi mai spui niciodată. Ești sigur că nimic?
Bătrânul trase adânc aer în piept, de parcă s-ar fi pregătit să ridice o greutate enormă, deși se încuraja tocmai pentru a se descărca de o povară purtată zeci de ani.
– Dumnezeu există, Clara.
– Eu știu că tu crezi și respect asta. Eu însă nu pot crede și nu are sens să încerci să mă convingi.
– Nu e vorba de asta, draga mea. Eu nu cred… eu… știu. Dumnezeu există Clara și dincolo de moarte nu există o viață, ci doar o existență. Asta o știu, nu e nevoie să cred.
– De unde știi?
– E o poveste lungă Clara, dar dacă vrei îți povestesc…
Bătrâna făcu ochii mari și dădu din cap aproape imperceptibil.
– Ei bine, cel mai ciudat lucru prin care mi-a fost dat să trec, a avut loc în vara lui 2009. Totul a început pe data de 27 mai când a sunat la cabinetul meu un oarecare domn Pantea și și-a făcut o programare pentru ora patru. Pe atunci aveam încă foarte puțini pacienți. Potrivit percepției generale dacă apelai la serviciile unui psiholog recunoșteai că ceva nu-i în regulă la etaj și, în concluzie, aproape nimeni nu venea de bună voie, ci cel mult atunci când era adus.
Dar Pantea a venit singur. A intrat în cabinet cu familiaritatea unuia care și-a petrecut toată viața în cabinete medicale, s-a îndreptat direct către fotoliu, se așeză comod și de abia apoi mă salută. Era un tip oarecare, cu început de chelie în vârful capului, constituție ce a fost atletică înainte să facă o mică burtică, un om atât de banal, încât ar fi reușit să treacă neobservat în orice mulțime.
– Ce vă supără, domnule …Pantea?, îi pusesem eu întrebarea, după ce îi consultasem fișa medicală, pe care în mod surprinzător o aduse cu el. Așa aflasem că are patruzeci și patru de ani. Eu aveam pe atunci douăzeci și șapte…
– Doctore, mă deranjează visele. De la o vreme mi-e frică să mai dorm pentru că visez numai aiureli. Asta de aproape doi ani.
– S-a întâmplat în perioada aia ceva deosebit în viața dumneavostră? A declanșat ceva aceste coșmaruri ori au apărut așa, ca din senin?, țin minte că l-am întrebat încercând să-l determin să vorbească mai mult despre el și chiar asta și făcu.
– Nu cine știe ce doctore, doar o chestie măruntă căreia nu i-am acordat pe moment nici o atenție, dar ulterior am ajuns la concluzia că a fost picătura care a umplut paharul. Întârziasem la serviciu. Lucrez ca profesor la un liceu și în cei douăzeci de ani de când predau a fost singura dată când am întârziat. Nu mult, doar zece minute și asta din cauză că uitasem să pun ceasul să sune. Întârzierea mea nu a fost observată nici măcar de elevi, nu am fost nici sancționat și nici măcar avertizat, totuși m-am simțit vinovat și în seara acelei zile țin minte că am verificat de două ori ceasul.
Timp de o săptămână nu s-a mai întâmplat nimic, apoi, într-o seară mi s-a părut că am uitat să încui ușa. M-am dat jos să verific, dar s-a dovedit a fi alarmă falsă. Ușa era încuiată și geamurile închise. Am verificat iar ceasul și pentru siguranță mi-am setat și telefonul să sune apoi m-am pus iar în pat. În noaptea aia am avut primul vis. Nu un coșmar, doctore, ci doar un vis.
Căzu pe gânduri și l-am lăsat în pace știind că va începe să vorbească fără să fie întrebat. Nu părea deloc genul de om din care trebuie să smulgi cu forța răspunsurile de care ai nevoie. După câteva minute într-adevăr începu să-mi povestească visul.
– M-am visat copil, doctore. Am visat că aveam vreo nouă-zece ani și eram acasă în Cobătești, în satul în care am copilărit. Mă jucam în grădină cu Rex, ciobănescul cu care am crescut, eu aruncam o minge spartă și câinele o aducea înapoi. La a nu știu câta aruncare am azvârlit mingea după o traiectorie greșită și s-a înțepenit între crengile nucului. M-am pornit să mă cațăr s-o dau jos și atunci s-a întâmplat ciudățenia. Pentru o clipă n-am fost atent și mi-a aluncat piciorul de pe o creangă. Nu am căzut pentru că mă țineam cu ambele mâini, dar în secunda aia m-am deconcentrat, mi-au alunecat gândurile ca într-o prăpastie și degeaba încercam să-mi aduc aminte la ce mă gândisem. Nu era însă doar atât, nu doar că mi-am rătăcit gândul, ci aveam senzația că am uitat ceva. Mai exact că am uitat de ceva și că acel ceva s-a pierdut din lume din cauza că eu l-am uitat. Că nu puteam să-mi amintesc ce era tocmai din cauză că încetase să mai existe. M-am trezit speriat, sau mai degrabă neliniștit și n-am mai putut adormi. Am stat până dimineața pe întuneric și încercam să-mi amintesc ce am uitat ori măcar să înțeleg de ce mă deranja atât de mult acest lucru, dar n-am reușit. Culmea e că, deși eram treaz, aveam aceeași convingere, că orice lucru pe care îl uit își încetează existența. Mă înțelegi, doctore?
Normal că îl înțelegeam. Chiar îmi notasem că prezintă primele semne ale unei tulburări obsesiv-compulsive, acela de a verifica de mai multe ori un lucru, având mereu senzația că ai uitat ceva. Totuși nu i-am prescris decât un somnifer, nu-mi permiteam încă să-l consider decât suspect, nu chiar bolnav.
După ce a plecat, mă întrebam dacă îl voi revedea, deoarece a rămas puțin dezamăgit când a citit ce scrisesem pe rețetă. Nu a zis nimic, dar mi-am dat seama că se întreba dacă nu cumva nu-i iau problemele în serios. Totuși s-a întors, nu chiar după o săptămână cum îl programasem, ci doar după aproape o lună, dar a făcut-o. A sunat, s-a reprogramat și mi-a intrat în cabinet exact în clipa în care ceasul bătuse ora exactă. S-a așezat comod în fotoliu și mi-a zâmbit.
– Doctore, e grav. Am luat-o razna de tot. Mă simt ca nebunul din banc, știi, acela care a fost închis cu doi care se băteau. El îi privea detașat până a fost întrebat de un asistent daca nu stie cumva de ce se bat ceilalți doi. Sunt nebuni, fiecare se crede trimisul Domnului, zise nebunul nostru. Ești sigur că sunt nebuni?, îl întrebă asistentul, iar acesta răspunse că nu ține minte să fi trimis pe cineva…
Am râs, dar n-am înțeles la ce face referire. M-a lămurit însă.
– Doctore, începu după cum îi stătea în obicei, am descoperit că mi se împlinesc dorințele.
Cred că am făcut o față… A râs și a continuat.
– Ți-am zis că am probleme cu verificatul ceasului, cu încuiatul ușii și închisul geamurilor. Între timp mi-am extins fixația și asupra stinsului becurilor, opritul aragazului și închisul robinetelor de apă. Seară de seară verific de două-trei ori să fie toate cum trebuie să fie, convins că e suficient să uit o singură dată ceva și se va întâmpla o grozăvie. Dar m-am săturat, toate astea mă obosesc teribil. Am început să aranjez și cărțile în bibliotecă pentru a sta în ordine crescătoare, după mărime. Apoi le-am rearanjat după anul în care au fost editate. M-au încurcat rău două cărți rămase fără coperți și fără câteva pagini, dar am căutat pe internet și am aflat anii în care au apărut. Mă enervam pe mine însumi, mi-am zis de zeci de ori că sunt nebun și că nu are importanță dacă sunt toate luminile stinse în casă sau nu, dar degeaba. Trebuia să mă dau jos din pat și să verific iar și iar. Până acum o săptămână, când special m-am forțat să nu fac turul de dinainte de culcare. M-am pus în pat și mă chinuiam să adorm încercând să mă conving că geamurile sunt închise și ușa încuiată, deși știam clar că nu e așa, special am lăsat geamul deschis în bucătărie și ușa neîncuiată. Mi-am zis că e suficient ca o singură dată să reușesc să adorm așa și voi scăpa de toate fixurile mele. Dar nu m-am așteptat la ce s-a întâmplat. Chiar am reușit să adorm într-un târziu, dar țin minte că am făcut-o dorindu-mi să fi lăsat toate cum trebuiau să fie. Iar dimineața am găsit geamul de la bucătărie închis și ușa încuiată.
Aici am fost nevoit să-l întrerup pentru a lămuri câteva aspecte ale celor povestite.
– E posibil, domnule Pantea, ca altcineva să fi închis gemul?
– Nu prea, doctore. Locuiesc singur și chiar dacă putem presupune că a intrat cineva în casă și a închis geamul, tot nu ar fi avut cum să încuie și ușa pe dinafară, cu cheile în ușă pe dinăuntru. Iar eu știu sigur că nu am încuiat-o.
– Domnule Pantea, la uitare v-ați gândit? Fiecare facem gesturi automate, să fim conștienți. Eu, de exemplu, când ajung acasă închid ușa și o și încui fără să mă gândesc la ce fac. Dacă mă întrebați acum dacă am încuiat azi dimineață ușa de acasă chiar nu știu să vă răspund. Probabil am făcut-o, dar nu sunt convins. Tocmai pentru că este un gest repetat zi după zi și creierul nu mai înregistrează întâmplarea, eu nu țin minte momentul în care am băgat cheia în zar, am sucit-o, am scos-o și am pus-o în buzunar.




