Noi, ăștia de ne prăpădim după mâțe și ne-am lăsat cuceriți iremediabil de tot ce-nseamnă mutrițe rotunde cu ochi mari, nas cât un bumb și mustăți, blană mătăsoasă și pernuțe la lăbuțe, suntem o specie aparte.
Ne dăm în vânt după mieunături și tors, trecem cu vederea sumedenie de năzbâtii mari și mici pe care le fac felinele din dotare, suntem, ce să mai încoace-ncolo, un fel de sclavi ai lor pe viață.
În ceea ce mă privește, am trei stăpâni: pe Luna-tricolora, pe tigruța siberiană pe nume Ciofâlc și pe… el: Merlin, vrăjitorul pufos. Un persan alb, surd, ceacâr și perfect. Așa s-a născut el, perfect, sau mai bine zis așa a devenit după ce doctorul l-a resuscitat juma’ de ceas, l-a tratat și l-a înmânat posesoarei lui Bijou, mă-sa, convins că nu va supraviețui primei nopți. Așa s-ar fi întâmplat, dacă prietena asta a mea n-ar fi avut generozitatea să-l hrănească pe ghemotoc cu seringa tot din două-n două ore și să-l scoată din hipotermie ținându-l, la propriu, în sân. Pisica-mamă născuse prin cezariană și șmecherul ăsta alb a fost singurul puiuț care-a avut zile. Le are și-acum, har Domnului, ca să mi le înveselească/mănânce pe-ale mele.
Dar înainte de a ajunge la mine, pe când număra numai câteva săptămâni, își petrecea timpul în bustiera care l-a încălzit imediat după ce-a venit pe lume. Amica mea se obișnuise așa de repede să poarte un pisicuț în decolteu încât, la un moment dat, plecase la magazinul din colț fără să realizeze că mâțucul îi dormea, literalmente, în sân. Avea să-și dea seama de asta abia când, ajunsă la casă și căutând după bani să plătească, motanul s-a trezit din somn, a scos căpșorul peste marginea de sus a tricoului și a început să miaune ca din gură de șarpe. Șoc și-apoi râsete în hohote a provocat pufoșenia, inutil să vă mai spun.
Merlin este, și astăzi, un miorlăitor plin de forță. Are un volum incredibil! Ca omul surd, pentru că pe sine nu se-aude, se simte dator să fie foarte vocal. Și, persan cu nas în vânt fiind, mai e și fonfăit. Evident, toate aceste particularități îl fac adorabil. E, cum să vă zic, Pisica Supremă, Marea Mâță Albă Universală! Cu blana aia lungă, de zăpadă, și urechiușele bătând în roz, e atât de suav încât, vorba prietenilor mei, te-aștepți să bese sclipici. De când îl am, nici nu mai am musafiri personali. Vizitatorii mei întreabă: „când pot să trec pe la tine, să-l văd pe Merli?”
Deci cam asta-i cu mârtanul. Îl iubesc, pur și simplu. Și vă mărturisesc sincer că, într-o seară, nu demult, am dovedit că pot să fiu naivă… ca noaptea. Întorcându-mă acasă cam c-un ceas mai târziu decât de obicei, m-am trezit interpelată energic de micul tiran care mă privea drept în luminile ochilor și mieuna disperat.
Am fost atât de cretină încât m-am înduioșat fleașcă. „Uite”, am gândit, „scumpul de el, i-a fost dooor de mine…” Țin minte că l-am și conversat. Noi ăștia, pisicarii, vorbim cu mâțele. Eu însă bat toate recordurile, purtând dialoguri cu motanul surd. Așa, deci îi zic eu niște drăgălășenii, știți cum, cu tonul ăla dulce cu care vorbești unui copilaș, lungind vocalele și pocind nițeluș cuvintele, ca și când asta le-ar face mai ușor de înțeles, și mă aplec să-l iau în brațe.
El, nimic. Se întoarce cu, mă scuzați, coada la mine și o pornește tacticos spre baie, dând alene din pantalonii lui flaușați. Îl urmez. Se oprește ostentativ lângă litieră. Se uită la nisipul murdar și apoi, cu apropo evident, la mine. Că poate pricepe și tuta. Nu avusesem parte de-o întâmpinare pe bază de dor sfâșietor.
Miaul nu însemnase un „te iubesc”, cum credeam, ci un „Fă umano, da’ curățăm și noi odată căcăstoarea asta sau ce? Hai, mișcă mai repejor, că mă piș pe mine și dacă mă ușurez pe gresie tot ție n-o să-ți placă!” Cum să nu-l adori, cuuuuum???
CODRINA DIANA TOMOV
