Blog Dana Fodor Mateescu

Taicu

Taicu avea întotdeauna, dar întotdeauna, buzunarele pantalonilor pline de bomboane. Pentru cai și copii. Pentru cai, în buzunarul din stânga, „Lukceta” vrac, neambalate și lipicioase. Dropsurile naționale ale Bulgariei, rotunde și alb-sidefii, cu o vagă aromă de mentă. Lukceta înseamnă cepșoare

de Dana Mateescu · ·

Taicu
Taicu

Taicu avea întotdeauna, dar întotdeauna, buzunarele pantalonilor pline de bomboane. Pentru cai și copii. Pentru cai, în buzunarul din stânga, „Lukceta” vrac, neambalate și lipicioase. Dropsurile naționale ale Bulgariei, rotunde și alb-sidefii, cu o vagă aromă de mentă.

Lukceta înseamnă cepșoare, doar că arpagicul acela era dulce și bun, chiar dacă n-avea parfumul intens al celorlalte bomboane naționale bulgărești, „Violetki”, movulii, în formă de floare și cu o inconfundabilă mireasmă de toporași. În buzunarul din dreapta, parcă nesecat, se găseau mereu celelalte Lukceta, pentru copii. Când întâlnea unul, doi sau o ceată pe ulițele satului, Taicu dăruia fiecăruia câte o bombonică învelită în hârtie cerată cu dungi sinilii. Când ducea calul la păscut, cepșoarele slujeau la… negociere.

– Haide măi tare, Magdo, că n-am vreme să stau de tine!, striga Taicu. În limba lui de român timocean, „tare” însemna „repede”, iar „de”, în context, „după”. Magda era iapa, o murgă oarbă, frumoasă și supusă dintr-o lungă generație de Magde. Mânjii masculi se numeau, cu toții, Fury, rostit Fiu-ri. Câinii lupi erau Vihăr, adică Vifor, iar maidanezii mici, după caz, Bubi sau Buba.

– Haide, Magdooo, dacă vii îți dau o bomboană. Haide, că cherzi (pierzi) bomboana, insista el. Dacă roaiba îl asculta, o cinstea cu o Lukceta din buzunarul stâng. Când stocul era pe sfârșite, realimenta din traista albastră, agățată în cuhne, în cui, lângă cea roșie, unde găseai întotdeauna dropsurile îmbrăcate în „artie” vârstată.

Copiii și caii îl iubeau necondiționat pe Taicu. Poate de dragul bomboanelor, poate pentru că-l cunoșteau blând, bun și sfătos, gata să-i asculte cu seriozitate, prichindeii satului se țineau ciorchine după bătrânul cu bucle dese, colilii, care încerca să-și ascundă statura măruntă păstrându-se drept lumânare, chiar și după 75 de ani. Caii veneau, cu nări fremătânde, să-i mângâie și să le vorbească. Era tovarășul lor. Când feciorii lui, îngrijorați pentru sănătatea lui Taicu, îi propuseseră s-o vândă pe Magda, ca să nu mai fie nevoit s-o ducă la pășune, se opusese cu fermitate.

– Nu bre, nu vă las s-o dați. În neamul nostru am avut cai, pe toată vremea am avut cai. Caii au fost libertatea noastră, așa să știți. Și eu, deh, n-am să mor din asta. De-a timp, când mi-o veni vremea, o să mă duc și eu, c-așa-i ursata omului pe lumea asta. Da’ cât trăiesc se cheamă că n-am murit!, spunea el.

Și a trăit până i-a venit vremea. La vreo trei ani după moartea lui, stând pe treptele casei, nepoată-sa din România și-a adus aminte de bomboanele pentru cai și copii, vorbind cu Sfeta, bunica.

– Mai ții minte, Maico, buzunarele lui Taicu, pline de Lukceta? Ăl din stânga, pentru copii, ăl din dreapta, pentru cai…

Bătrâna o privi lung, cu zâmbet tainic și lăcrămiță limpede în colțul ochilor mari și albaștri. Băgă mâna adânc în buzunarul drept al șorțului ponosit și scoase o cepșoară cu strai de hârtie în dungi alb-albastre.

– Ia, dacă ți-e dor…

Codrina Diana Tomov

DistribuieFacebookXWhatsApp

Articole înrudite

Comentarii

Nu există comentarii la acest articol.