Taicu avea întotdeauna, dar întotdeauna, buzunarele pantalonilor pline de bomboane. Pentru cai și copii. Pentru cai, în buzunarul din stânga, „Lukceta” vrac, neambalate și lipicioase. Dropsurile naționale ale Bulgariei, rotunde și alb-sidefii, cu o vagă aromă de mentă.
Lukceta înseamnă cepșoare, doar că arpagicul acela era dulce și bun, chiar dacă n-avea parfumul intens al celorlalte bomboane naționale bulgărești, „Violetki”, movulii, în formă de floare și cu o inconfundabilă mireasmă de toporași. În buzunarul din dreapta, parcă nesecat, se găseau mereu celelalte Lukceta, pentru copii. Când întâlnea unul, doi sau o ceată pe ulițele satului, Taicu dăruia fiecăruia câte o bombonică învelită în hârtie cerată cu dungi sinilii. Când ducea calul la păscut, cepșoarele slujeau la… negociere.
– Haide măi tare, Magdo, că n-am vreme să stau de tine!, striga Taicu. În limba lui de român timocean, „tare” însemna „repede”, iar „de”, în context, „după”. Magda era iapa, o murgă oarbă, frumoasă și supusă dintr-o lungă generație de Magde. Mânjii masculi se numeau, cu toții, Fury, rostit Fiu-ri. Câinii lupi erau Vihăr, adică Vifor, iar maidanezii mici, după caz, Bubi sau Buba.
– Haide, Magdooo, dacă vii îți dau o bomboană. Haide, că cherzi (pierzi) bomboana, insista el. Dacă roaiba îl asculta, o cinstea cu o Lukceta din buzunarul stâng. Când stocul era pe sfârșite, realimenta din traista albastră, agățată în cuhne, în cui, lângă cea roșie, unde găseai întotdeauna dropsurile îmbrăcate în „artie” vârstată.
