Pe la începutul anilor 80, fratele meu, Alexandru (Sandu), proaspăt asistent universitar la Facultatea de Matematică din București, mă lua în vacanță, la el în Colentina, ca să mă mediteze la „mate”.
Pe vremea aceea, majoritatea intelectualilor obișnuia să colecționeze, pe lângă cărți, discuri de muzică clasică, iar oferta magazinelor de profil era bogată. În lipsă de alte muzici mai occidentale, pe fondul respingerii valorilor imperialiste de către regimul comunist, Bach, Mozart, Chopin și Beethoven „lucrau” din greu la potolirea foamei de cultură și de frumos al unui anumit segment al populației. Dacă te duceai într-o vizită, cel mai nimerit cadou era un disc sau o carte bună, însă, întotdeauna riscai ca destinatarul să le dețină deja.
După ce pleca Sandu la serviciu, scotoceam fascinat prin colecția lui de viniluri. La mare cinste, într-un box-set, erau concertele pentru pian de Beethoven, în interpretarea lui Emil Gilels, discuri pe care fratele meu le căpătase de la foștii colegi de la Centrul de Calcul din cadrul Ministerului Industriei Miniere, unde Sandu activase. Înăuntrul pachetului, prietenii îi scrieseră ceva, cu drag, din simțirea lor, care să-i aducă aminte fratelui meu, peste timp, de perioada petrecută împreună. Un text original semnat de 30 de persoane.
După ani de zile, fratele meu s-a mutat din Colentina în Drumul Taberei, iar setul de discuri și-a găsit locul într-o frumoasă bibliotecă stil Luvru, la modă pe vremea aceea. Ca să am și eu muzica titanului, mi le-a înregistrat pe benzi de magnetofon, iar pentru asta, m-am deplasat cu Majak-ul rusesc de la Brașov la București, cu trenul.
La câțiva ani după revoluție, fratele meu a divorțat, iar eu și cu mama mea am mers să strângem din parcarea blocului din Drumul Taberei, – unde fosta soție depusese lucrurile lui Sandu, – câteva cărți și viniluri, printre care și celebrele concerte. Eram fericit că le salvasem.
