O știau toți de „Betty, curva orașului” și-i spuneau așa cu oroare, dar și cu un soi de fascinație, de parc-ar fi vorbit cel puțin despre Târfa Babilonului. Avea, pe-atunci, vreo 40-45 de ani și o puteai vedea zilnic prin centru, în zona cinematografului și-a cofetăriei pe a cărei terasă adumbrită de copaci înalți se servea cel mai bun profiterol din lume, cu înghețată de casă și frișcă naturală.
Minionă, subțire, oxigenată, tunsă și coafată după moda epocii, rujată strident și cu riduri adânci la colțurile ochilor mici și pieziși, cu un profil de pasăre – nas vag coroiat și bărbie quasiinexistentă – nu prea părea diva prin patul căreia au trecut armate. Și nici cine știe ce sexy nu era, sau vulgară, sau interesantă măcar.
Vara, purta mai totdeauna pantaloni albi mulați pe posteriorul mic și bombat, tricouri de la pachet, decoltate, și tocuri. Pur și simplu se plimba agale, întotdeauna singură, bălăngănindu-și poșeta. Când o vedeau, localnicii își dădeau coate: „Uite-o, mă, uite-o, acuma traversează!” „Cine?” „No, cine, ești chior? Betty, Betty curva!” „Da, mă, ea-i!”
