Monțili are 91 de ani și vrea să moară. Am întâlnit-o acum câteva zile, pe Mețianu. Urma să mă văd, la Arad, cu o prietenă veche și dragă, dar până atunci mai aveam de bănănăit prin târg vreo jumătate de ceas. Pe Mețianu era frumos, liniște și umbră. Aproape ca-n copilărie, dacă n-ar fi fost termopanele hidoase ale vitrinelor de tot felul.
M-am așezat pe bancă și a apărut ea. Zâmbitoare. Cu o traistă. Cu părul cărunt, creț și cam vâlvoi. Când să-mi aprind o țigară, a scos doi lei din poșeta ponosită și m-a întrebat, timid, dacă n-aș fi dispusă să-i vând și ei una. Am refuzat banii și i-am întins pachetul, din care s-a servit.
– Câți ani crezi că am, câți?
– Vreo… 75, cam pe-acolo.
– Ooo, să-ți dea Dumnezeu sănătate!, surâde ea cu un strop de cochetărie. Am 91, atâția am, și m-am săturat de viață. Nici să nu te prind că-mi spui „La mulți ani!”
– Atunci sănătate!
– Aia da. Îs bine, pot fuma. Da’ ăștia la butic nu mai dau țigări la bucată. De ce nu dau? Cât îi de greu? Desfaci un pachet și dai la om, că nu dai gratis, tot pe bani dai. Da’ unii ca mine n-au în fiecare zi de-un pachet întreg, că no, se-ntâmplă să n-ai… Acuma stau aici poate vine vreun vecin să mă-mprumut, să cumpăr de la șpeculă, din piaț’, că-i mai ieftin. Îi una care vinde, lângă țâgana aia grasă cu fuste multe, o știi? Nu, n-o știi tu pe-aia.
– Vă ofer eu cât vă trebuie pentru un pachet, zic, și-i întind un tenculeț de bancnote mici, pe care ezită să le ia.
– Da când mai treci pe-aci, să-ți dau împrumutul înapoi?
– Nu-i împrumut, e dar, pentru țigări, că-s fumătoare și știu cum e să-ți ardă buza după o pipă.
– Atunci bine, mulțam. Că io nu cerșesc, io am lucrat la viața mea și mai lucru și-acuma…
– Unde-ați lucrat?
– Am fost 40 de ani țesătoare la UTA. Apoi mi-am primit pământul și l-am lucrat pe ăla, am ținut păsări, găini, alea… După ce m-am pensionat m-am dus femeie de servici la Liceul de muzică. Era nu departe de-aici, știi? Nu, nu știi… Acolo m-am dus și m-or primit din prima și m-or respectat. Toți ziceau că Monțili – io-s Monțili – îi harnică și face treabă. M-am dus și, prima lună, omu’ meu nici n-o cunoscut că mi-am luat iară servici. Când o aflat o făcut gură. Da’ i-am zis că ce, n-o avut ce mânca? N-o fost rânduială în casă, în gredină? O fost! Gredină am și-acu. Petrinjelu’ meu, ceapa mea… alt gust, nu ca la prăvălie… Da’ gata, vreau să mor!
Când rostește „gredină”, pune accentul pe e, iar „di”-ul e moale, aproape „ghi”, ardelenește.
– De ce vreți să muriți?
– Că-s bătrână, de-aia, așa bătrânăăă… Mi-aș lua zilele, da-i mare păcat și Monțili-i credincioasă. Întreabă pă popa, că-i aci biserica și mă cunoaște, dacă n-am fost credincioasă și n-am făcut bine cât am putut…
– Vă cred. Important e că sunteți sănătoasă. Și limpede la minte. Și că vă pică bine câte-o țigară.
– Aia da. Pită să n-am și nu mă-mprumut, da’ de țigară… Și na, de lucidă-s lucidă, mulțam lu’ Ăl de Sus!
– Păi vedeți? Nu-L mai supărați cu gânduri negre!
Îmi sună telefonul, semn că trebuie s-o părăsesc pe Monțili, așa că-mi iau rămas bun.
– Te mai întorci?
– Nu.
– Păcat, mare păcat, că mie tare-mi place să vorbesc.
Bun și ăsta ca motiv să mai trăiești, la o adică…
CODRINA DIANA TOMOV/Foto simbol, internet.
