Supărarea care trece.
Supărarea care trece. Am citit undeva (nu mă-ntrebați unde, memoria mea e cu barca pe Dunăre în clipa asta, și și-a pierdut ambele vâsle) că în momentul în care suntem stresați, supărați, nervoși, înspumați, celulele noastre o iau razna. Alea bune se duc, crapă, iar nebunele, bolnavele se înmulțesc, le cresc coarne, se colorează-n verde, au opt guri și trei capete, gata, pa, aleluia!
Imunitatea scade. Suntem dezgoliți. Fără apărare. Și atunci?
Mă întorc cu gândul spre mine. Eu ce fac? Cum mă ajut pe mine însămi? Nu fac absolut nimic, de parcă aș fi propriul dușman.
Am fumat paișpe vapoare de țigări, m-am culcat târziu, m-am trezit devreme. Nu-mi las timp pentru mine. Mănânc haotic, fug cu bicicleta prin păduri, fug de mine, fug pe stradă, fug pe scări, mă enervez din lucruri mărunte, mă supăr din cauza oricărui cretin aruncat de viață în calea mea, muncesc mult și rabd.
Uneori, gândurile mele se revoltă. Se ceartă ca turbatele. Vor afară. Unele sunt incompatibile cu altele. Își scot ochii, își rup țoalele de pe ele. Își cară șuturi și pumni în boturile lor de gânduri… Apoi se împacă. Se pupă. Se iau singure-n brațe. Numai eu știu cât e de greu să le aduc la un numitor comun.
Când mă simt aiurea, mă duc la Mihaela mea, cățelușa, și-o iubesc. Îi iau capul în brațe, ea scâncește, semn că mă înțelege, mă pupă și mă îmbărbătează cumva. „Muchinuțo, tu ești un om vesel! Dă-le naibii de supărări!”
Și-mi trece. Dar nu de tot.
Apoi îmi amintesc că, din fericire, în viața asta am cunoscut și oameni frumoși, de la care am avut ce învăța. Dar oare am făcut-o? Of!
