„Cele bune să se-adune, cele rele să se spele!”- spune o veche zicală din bătrâni, valabilă în special la trecerea dintre ani. Când fac bilanțul, unii constată că anul ce tocmai stă să moară le-a adus mai mult belele decât lucruri de notat la rubrica „Pozitive”.
Pentru mine, ultimele zile ale anilor au fost cele mai idioate cu putință, iar unele dintre ele de-a dreptul dramatice.
Soția m-a părăsit de Revelion
Să mă întorc în timp: 1989, decembrie. Când toată lumea se bucura de venirea Crăciunului, eu aveam mai puține motive de veselie. Nevasta mea, cea de pe vremea aia – își luase calabalâcul și plecase la mă-sa. Ne certaserăm, nu pentru că eu aș fi înșelat-o sau aș fi prins-o în pat cu cel mai bun amic al meu, nu. Pur și simplu iubirea dintre noi s-a distrus brusc și iremediabil din pricina… rației ei de ulei și zahăr, produse ce le ridica pe cartelă dintr-o alimentară bucureșteană, în timp ce eu, fiind din provincie, trebuia s-o car tocmai din Brașov. De la această scânteie s-a ajuns la divorț, la acuzații grave, păruieli și partajul obiectelor făcute împreună în cele aproape trei luni de căsătorie: două foenuri, o veioză lucrată la traforaj de unchiu` Nicu, o antenă de televizor, un lighean roz din plastic, o agendă mică, telefonică, pe jumătate completată, trei batiste, un mileu, un cablu izolat, pe care-l adusese tac-su și două scaune din lemn lăcuite și cu spătar. O avere!
Crăciun cu o nevastă de arab
1992, tot iarna, prin decembrie, – nu știu de ce mă tot apucă la frig! – am intrat într-o „legătură” de prietenie (trebuia sa-mi refac viața, nu?) cu soția unui arab. Omul plecase în Liban să petreacă Ramadanul cu familia lui și cu soțiile de la el din țară, astfel că „europeanca”, așa cum am aflat c-o numeau celelalte tovarășe de viață ale tipului, care era și „badron” (patron) rămăsese cam singurică de sărbători, în apartamentul din Drumul Taberei. Am aflat ulterior că toți arabii sunt patroni de …„ceva”.
Pentru că femeia nu prea înțelegea limba omului ei, a crezut că a părăsit-o. Așa că a devenit gagica mea. Ea era din Moldova, de undeva de unde se face vin. „O comoară”, mi-am zis, cu gândul mai mult la licoarea rubinie, decât la farmecele cadânei.
După ce ne-am tot întâlnit prin Parcul Moghioroș, pe sub țurțuri de-un metru și pe un frig de-mi înghețau toate lichidele din mine, ne-am mutat împreună. La mine. Ca să mă dau mare, l-am rugat pe tata să arunce, ca din întâmplare, câteva sute de lei pe noptiera din dormitor, sanchi! noi eram plini de bani! Bătrânul s-a uitat chiorâș la mine, mi-a zis că-s damblagiu, dar în cele din urmă m-a ascultat.
Pe vremea aia lucram într-o tipografie. Ca s-o impresionez din nou, să vadă și ea că am bani ca „fostul” ei soț, mi-am luat concediul restant pe doi ani și banii în avans. I-am făcut praf în două zile. Tipa mea fuma vreo două pachete de Camel pe zi, bea cafele cu oala și avea pretenții s-o duc la teatru în fiecare seară. Intelectuală, ce mai!
Din restul de bani, i-am cumpărat o jachetă bleu, pe care a avut, apoi, amabilitatea să mi-o returneze la despărțire, agățată nițel la un cot.
După sărbători, Alibaba a luat-o pe Lilicuța înapoi, iar eu am rămas lefter, cu buza umflată și crăpată de la atâtea plimbări prin ger.
Cum m-am ciocnit în trafic cu unul dintre locotenenții clanului „Șifonier”
Sfârșitul lui 2004 părea molcom. Ajun de Crăciun, luminițe, lume de basm, colindători și pocnitori. Locuiam în Ghencea. Proaspăt proprietar al unui autoturism Lada 1200 (din 1978), plecasem să-mi ajut tatăl, ca să-și ia din piața Matache un sac de cartofi. Nu prea dormisem în noaptea aia, din cauza singurului vecin aflat deasupra, care și-a tranșat cu drujba porcul în sufragerie. O să spuneți că seamănă cu filmul lui Mungiu, dar nu e ăla. E filmul meu! Și e „pe bune”!
Mă sui, chiaun, în autoturism, nevasta-mea (Dana) în dreapta și încep manevrele de ieșire din parcare. Ajungem în Bd. Ghencea, accelerez, și dă-i și dă-i, până pe la vreo 60 la oră, o viteză absolut cosmică pentru noi. Mașina noastră rusească accelera de la 0 la 100km/h, cam într-o oră de mers. Prin dreptul stadionului era o coloană oprită la stop. Apăs pedala de frână, dar nenorocita dracului, cade, pur si simplu, ca o nesimțită pe covorașul de sub volan. Între varianta de a o opri în stâlpul de la benzinărie, pe partea nevestei, și a mă înfige, ca o ghiulea, în portbagajul ăluia din față, am ales-o totuși pe cea de-a doua. Sunt un umanist totuși. Și m-am înfipt rusește.
„Victima” era o biată Dacie, de culoarea alb 60. La volan, însă, mare surpriză: șoferul-soț, de culoare black extrem, în dreapta, consoarta, cam aceeași nuanță, iar pe locurile din spate, soacra și nepotul, un puști de vreo 17 ani, la fel de negru, șmenuit pe mutră și cu pumnul cât capacul de la roți. După impact, mașina lor arăta ca un veritabil hageback, iar a noastră rămăsese în dinți cu bara Daciei. Apa din radiatorul nostru se amesteca pe asfalt cu benzina nefericitului, care avusese neșansa să fie în calea noastră.
Iese scandal: „Să moară familia, dacă nu scoți acu` 25 dă milioane, te sparg! Io sunt locotenentu` lu` Șifoner, bă, ai auzit dă el?…” Eu, să nu tac? Chiar dacă m-am speriat puțin, tot nu m-am putut abține, prea era mișto faza. Îi zic că sunt locotenentu` lui Balansoar, în timp ce nevastă-mea, în loc să mă apere, a tulit-o la benzinărie, ca să facă pipi! (așa procedează mereu în situații inedite: interviuri, examene, stomatolog, botez, nuntă, înmormântare. E o dulceață de femeie!)
Vine și Poliția, la un moment dat, tocmai când ăia se pregăteau să-mi ia glicemia pe sabie, iar soția mea scotea sunete ca o maimuțică pe lângă mașină.
La secția 21 ne-am lămurit. Am plătit vreo 700 de mii amenda. M-a descurcat rapid un tip isteț de la ACR, noi fiind membri. Mai nasol a fost pentru locotenentul lui Șifonier, care n-avea ITP de vreo zece ani, carnetul îi era suspendat din 2002, iar de RCA nu auzise în viața lui. Când am ieșit de la poliție îmi tot făcea semnul ăla la gât, dar n-am înțeles de ce…
