Anul ăsta, 2025, a smuls multe din mine, dar mi-a și dat. M-a iubit mult, dar m-a și lovit pentru orgoliul nemăsurat și bucuriile mele, din ce în ce mai puține, dar atât de intense.
Am camere pustii în suflet, otrăvite și închise pentru totdeauna, uși fără clanțe, blocate, salut!- dracu’ mai intră acolo, și nici el, pentru că are treabă prin alte părți…
A fost un an frumos, AL MEU!, grăbit, furios, gelos, adânc, parșiv, un an care mi-a zâmbit la început:
„Să fim prieteni, ai încredere în mine, te iubesc!, dă-mi mâna, hai să urcăm împreună!”, apoi, prin martie, mi-a tras cu ranga peste lăbuțe. Zdrang!
M-am ridicat de jos și am înghițit durerea colțuroasă, prea mare pentru gâtul meu și prea amară, (parcă eram Chaplin când mânca bocanci), apoi mi-am privit băiatul la pian, apoi la nai, unica mea bucurie, unica mea lumină.
M-am uitat în ochii ăia ciudați și frumoși, de culoarea frunzei în noiembrie, și toate mizeriile îndesate în viața mea de niște nimeni au dispărut rapid.
Am mers mai departe, uneori buimacă, năucă, neînțelegând de ce oamenii atacă fără motiv (bine, nici acum n-am înțeles), și m-am închis în cutiuța mea din care n-am mai ieșit, decât atunci când mi-am dus copilul la școală sau când mi-am revăzut prietenele.
