Iubesc nucii. Din copilărie mi se trage asta. Și azi, când trec pe lângă vreunul, mă uit bine de tot la el și-i zâmbesc ca unui prieten.
Nu, nu-s dilie, pur și simplu îmi plac mult. Aveam la țară, la bunica din partea mamei, doi nuci bătrâni în fundul grădinii. Erau imenși și creșteau unul lângă celălalt. Frați! Trupurile lor erau foarte ciudate, chinuite, strâmbe, de parcă înghițiseră niște oameni. Păreau gravide și-mi imaginam că mâncaseră vreun copil din vecini. Ăla trăia încă burta nucului și plângea seara după mă-sa. Îi băgasem în sperieți pe toți verii mei cu povestea asta.
Pe unul l-am botezat Marian și pe altul Săndel. Marian era înalt cât un bloc de patru etaje. Săndel își întindea mâinile spre frate-su, dar era mai pitic. Amândoi, însă, aveau sute de nucuțe.
Cum ajungeam la bunica, în miezul verii, mă dezbrăcam de țoalele de oraș și fugeam la ei. Mă așteptau.
În august, fructele lor, ca niște boabe mari de jad, începeau să fie bune de mâncat, chiar dacă nucile erau încă verzi. Desfăceam fructul de haina tare și verde, cu miros parfumat de iod, scoteam nuca udă, o trosneam cu o piatră și, cu degetele înfometate, căutam miezul alb și dulce. Mamă, ce bun era!
Cronțăneam toată ziua, alături de verii mei, pe care-i puneam să-mi curețe nucile, nu de alta, dar eu eram „dă la București” și nu voiam să mă murdăresc pe degete, de iod.
Bieții de ei! Aveau mâinile negre ca tăciunele, din cauza mea, dar mă iubeau (așa credeam eu!) și îmi satisfăceau orice dorință.
Cred că am mâncat kilograme de nucușoare. Zeci de kilograme. Dacă plângeam, din ochi îmi curgea iod. Plete-mi aromeau a frunză verde, palmele erau fine, buzele deveniseră crocante ca miezul nucii, întreaga mea făptură era o nucă.
Dar o întâmplare nebună m-a oprit din treaba asta pentru ceva vreme.
Ce-mi vine mie într-o zi? Văzând că nuca înnegrește pielea, mi-am făcut o minunată și extrem de „inteligentă” socoteală: dacă mă dau cu coajă pe piele, o să par bronzată… De vis o să fiu! Pfoai! Or să crape de ciudă prietenele mele de la scara trei, unele care mergeau în fiecare vară la mare și se întorceau bronzate și pline de figuri gen: „Aaah, am fost la Mamaia, la hotel, 12 zile. Ce mișto!”
Copil sărac fiind, nu-mi permiteam să merg la mare, așa că mă bronzam și eu „ca tractoriștii”, prin grădina bunicii, la gârlă, la canal sau pe uliță. Greu, greu și cu alergii cumplite. Aveam pielea albă, sensibilă și cu pistrui. Cum mă vedea soarele, mă și ardea, de parcă-i greșisem cu ceva.
Noaptea nu puteam dormi de mâncărimi și usturimi. Apoi mă umpleam de bube și răni. Vă mărturisesc: era oribil!
Și de aici mi-a venit ideea năucitoare să mă „bronzez” artificial cu nucile. M-am apucat să mă „dau” pe mâini cu cojile verzi. Văzând că încep să prind o culoare faină, m-am apucat să mă frec cu râvnă peste tot. Picioare, spate, gât, umeri. 458 de nuci am „balotat”, iar cu coaja lor m-am dat pe piele.
-Făi, Danielooo, dă-te și pă spatili palmelor, mă învăța vară-mea, Lenuța.
Ooo, chiar! Și mă frecam: fâș, fâș, fâș…
Frecam și cântam veselă o melodie pe care o învățasem de la verii mei: „mânuțe albe, mâini subțiri și negreeee, mânuțe galbene, mânuțe arămii…”
Arătam beton în primele zile. Numai că mâinile, cracii, burta, toate erau colorate, iar fața rămăsese albă, de parcă purtam o mască.
-Da` pă mutră nu-ți dai?, mă întreba Pompilică, în timp ce decojea a 459-a nucă.
-Ba daa!
Și m-am dat, hotărâtă. După vreo trei zile, transformarea m-a uluit total. M-am trezit într-o dimineață și, când m-am uitat în oglindă, am crezut că-mi scapă inima din piept, iese afară și fuge naibii pe câmp, ca o tâmpită. Doamne Dumnezeule! Iodul ăla intrase în epidermă, adânc, ca un tatuaj.
Pe picioare eram numai dâre-dâre, verticale. Obrajii aveau părți mai închise, umbre și dungi. Fruntea mi se înnegrise, de parcă eram născută în Africa. Buzele erau maro-închis, pleoapele rămăseseră albe, urechile tot albe. Arătam ca dracu`. M-a umflat plânsul.
Când m-a văzut bunică-mea, Ioana, am crezut că moare pe loc. I s-a oprit aerul în gât și n-a spus decât atâta: „Iiiiiiiii, aaaaaaaaiii, ce-ai făcuuuut?? Zici că ești ucigă-l toacă! Te omoară mă-ta dacă te vede!”
Într-adevăr, fără exagerare, arătam hidos. În două săptămâni trebuia să mă duc la școală. Cum să intru așa în clasă?? Cum să merg în public vopsită în halul ăla?
Când am ieșit așa în curte, primele care s-au speriat de moarte au fost gâștele. În special gâscanii. Bă, ce m-au sâsâit, scuipat, amenințat cu aripile! M-au fugărit prin toată bătătura, iar Petrică, gâscanul cel mai bătrân, chior de-un ochi și cam șantaliu, m-a ciupit rău de tot de pulpe. Al dracu` de cretin!…
