Sile a căutat-o toată viața lui. Simțea că o va găsi într-o zi, dar nu era sigur când. „Cum ai vrea să fie femeia pe care o vei iubi?„- îl întreba cel mai bun prieten al lui, când fumau pe ascuns, tolăniți pe câmpul din spatele casei.
„Aș vrea să arate bine, în primul rând. Să nu fie proastă! Să nu-mi fie rușine cu ea în public! Să mă invidieze toată lumea când ies cu ea în oraș… să-mi fie dor de ea în fiecare secundă…” zicea el, cu ochii pierduți în cer. Cerul îi privea, la rândul lui și-și scutura norii. Mirosea a pelin proaspăt și-a mămăligă cu lapte. Tanti Sofica, vecina, își chema copiii la masă. Îi cunoșteau glasul ca o trompețică.
„Ești prost, Silică, tată! Așa ceva nu există!”
„Ba există!”
Și el a tot căutat-o. A crezut că e cea care i-a devenit soție. Dar în trei săptămâni și patru zile, Sile s-a prins repede că nu era ce-și dorea. Însă l-a lovit așa, un soi de milă, prea era disperată după el. „Mă, e drăguță, arată bine la corp, deocamdată, face mâncare bună, dar…e goală…pe dinăuntru, înțelegi? Și e și cam proastă! Nu mă simt întreg cu ea. Dar acum, ce să fac? Am luat-o? Am luat-o… Merg înainte. Mi-e milă de ea!”
Ani de zile a căutat altceva, în toate femeile din lume. O căuta pe EA. O visa. Îi cunoștea pașii, zâmbetul, gura, dinții, sprâncenele, știa și unde avea alunițele, gropițele, obrajii. Daaa, obrajii ei erau rotunzi, ca de copil, îi încăpeau perfect în palme.